„Eşti înger fraţilor tăi când faci totul pentru ei“

Răscumpărarea omului săvârșită de Hristos ne repune în posesia bunurilor pierdute de Adam. Esențialul, prietenia divină, ne este înapoiat prin botez, iar desăvârșirea este fructul eforturilor noastre susținute de harul dumnezeiesc. Câștigând vechea patrie în botez, creștinul prin dezlipirea de cele pământești, primește starea îngerilor, o nouă cetățenie, cea de sus.

Îngerii nu au patimi, natura lor este nepătimitoare. Omul ajunge să îmbrace și el nepătimirea îngerilor atunci când se ferește de mânie, când este lipsit de orice gelozie, când este liber de jugul viciilor și se sustrage slăbiciunilor naturii umane. „Omul răbdător, blând, smerit, îngăduitor seamănă cu puterile cerești care se disting prin nepătimirea lor.”

Apoi, îngerii nu sunt deloc legați de constrângerile care ne țin aproape de pământ; trebuie, deci, ca, după exemplul lor, să ne detașăm de nevoile acestea, înainte de orice de preocupările unei vieți prea pământești. Pentru a ne elibera cu siguranță de grijile care readuc mintea noastră spre pământ este bine să ne lipsim de abundența bunurilor din această lume. „A trăi precum îngerii înseamnă a renunța la bunurile lumii.”

În definitiv, viața îngerească presupune mai întâi o detașare completă, o pregătire pe care o reușim în măsura în care suntem mai liberi din partea celor pământești.

Această lucrare este obiectul propriu al nevoinței ascetice. Curăția interioară, renunțarea la lucrurile neesențiale, calmul sufletului și stăpânirea de sine sunt caracteristicile acestei asceze.

„Să facem din sufletul nostru cer”

Sfântul Ioan Hrisostom le indică pe toate în Omilia a XVI-a la Epistola către Evrei: „Să facem din sufletul nostru cer. Cerul este prin natura sa luminos. Chiar vremea urâtă nu-l poate face întunecat, nu el își schimbă atunci înfățișarea, ci norii care se adună sunt cei care ne ascund fața lui. Cerul nostru are un soare, noi, de asemenea, avem un soare, Soarele dreptății. Am spus: este cu putință să devenim precum cerul și văd că putem chiar deveni mai buni decât cerul, de vreme ce noi Îl deținem pe Stăpânul cerului. Privit din orice parte, cerul este curat, fără pată. Pe el nu-l schimbă nici timpul urât, nici noaptea. Nici noi, în consecință, nu îngăduim ca vreo pată să ne murdărească, nici în atacurile, nici în capcanele demonului, ci să rămânem neîntinați, puri. Cerul este mult deasupra pământului. Să facem și noi la fel, să ne înstrăinăm de cele pământești. Cum? Cultivând gânduri cerești. Cerul este străin ploilor și furtunilor. Toate aceste zbateri nu-l ating. La fel putem fi și noi, dacă vrem. Cerul pare a fi tulburat de toate acestea și totuși el nu e afectat, deci și noi, chiar dacă părem să fim zdruncinați de ceva, să rămânem pe mai departe de neclintit.”

Statornicie și râvnă în ascultarea poruncilor

Viața îngerească, după modelul celor netrupești, constă în lauda adusă lui Dumnezeu și în recunoștința dedicată Lui prin cuvintele, dar și prin faptele noastre. Mai ales prin faptele noastre, ascultând de Dumnezeu așa cum o fac îngerii, statornic și cu râvnă. „După cum în cer totul se face în mod liber și îngerii nu limitează ascultarea lor față de Dumnezeu la anumite porunci, la altele refuzând-o, căci spune Scriptura: «Cei puternici la virtute care faceți cuvântul Lui și auziți glasul cuvintelor Lui, slugile Lui care faceți voia Lui» (Ps. 102, 20-21), la fel, nouă, oamenilor, Părinte, dăruiește-ne nouă să săvârșim voia Ta nu doar pe jumătate, ci în întregime, cum vrei Tu ca ea să fie împlinită.” Iar Sfântul Ioan adaugă imediat, pentru a aminti că această împlinire a voinței lui Dumnezeu nu este posibilă decât prin har, spunând: „Vezi tu cum ne-a învățat să fim modești, arătându-ne că virtutea nu este doar rezultatul eforturilor noastre, ci, de asemenea, al harului de sus”.

Plecând de la acest moment, când supunerea față de voia lui Dumnezeu este la fel în noi ca și în îngeri, sufletul nostru Îl are pe Dumnezeu ca prieten și soț, El își găsește odihna în acesta precum în îngeri. Mai mult, noi nu mai trăim atunci doar aproape de Domnul asemenea puterilor cerești, ci El Însuși se hotărăște să locuiască în noi, El face din noi templul, biserica Sa, cinste mai mare decât cea acordată îngerilor pe care Scriptura îi reprezintă ca slujindu-I drept car conform vedeniei din prorocia lui Iezechiel. Atunci, sufletul nostru va deveni cer adevărat, al cărui soare este Dumnezeu, în același timp centru și adevărată fericire.

Ultima trăsătură a acestui ideal ceresc propus eforturilor noastre susținute de har este o viață familiară cu Dumnezeu în care preocuparea să fie lauda și slăvirea lui Dumnezeu într-o unire strânsă de voință cu El.

Modelul spre care ne îndrumă Sfântul Ioan este cel al desăvârșirii creștine prin exercițiul vieții contemplative. Deși aceasta este preocuparea celor însingurați, a monahilor, totuși Hrisostom leagă de contemplație ideea slujirii aproapelui, a apostolatului. „În ce constă slujirea îngerilor?”, se întreabă el în comentariul la Epistola către Evrei. „În slujirea lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Este așadar ceva ce aparține îngerilor atunci când vrei să faci totul pentru frații tăi. Mai mult încă, aceasta este lucrarea lui Hristos.” De aici putem trage concluzia că trebuie să fim îngeri, adică slujitori și hristoși pentru aproapele nostru.

„Nu mâncarea și băutura ne fac asemenea lui Dumnezeu”

Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, desăvârșirea vieții trimite într-adevăr la starea îngerilor, dar ea constă și în asemănarea cu Dumnezeu. Mai întâi de orice, asemănarea cu Creatorul este prinsă în legea pe care Dumnezeu a stabilit-o încă de la început, de la Facere, când a arătat omului ca scop al eforturilor sale această țintă. Dacă vom căuta motivul pentru care Dumnezeu ne-a creat, el ne este indicat chiar prin cuvintele Ziditorului: „Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră” (Fac. 1, 26).

„Or, noi devenim asemenea lui Dumnezeu nici mâncând, nici bând, nici îmbrăcându-ne, căci Dumnezeu nu mănâncă, nici nu bea, nici nu se îmbracă, ci atunci când practicăm dreptatea, când dovedim bunătate față de oameni, când suntem blânzi și modești, când avem milă pentru aproapele, când exersăm toate virtuțile. Căci a mânca și a bea este comun și necuvântătoarelor, iar sub acest raport nu suntem mai presus de ele. Dar de unde ne vine superioritatea asupra lor? Din faptul că suntem făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.”

Asemănarea cu Dumnezeu a fost reînnoită de Hristos în Noul Testament când a zis: „Fiți dar desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este” (Mt. 5, 48).

Adam, domn și nu dominat

Hristos a propus acest model ucenicilor Săi drept cea mai înaltă treaptă de urmat, ei nu trebuie doar să fie lipsiți de patimi și să se ridice la o viață precum cea a îngerilor, ci să încerce a deveni asemenea lui Dumnezeu Însuși. Aceasta este sfințenia absolută. Este măsura ultimă a virtuții în cel mai înalt grad, aceea de a ne face, pe cât ne este posibil, asemenea Lui. Acesta este capătul drumului, să fim ca Dumnezeu, dar în Dumnezeu lucrurile nu se termină niciodată. Cu El, în El, trăim un veșnic început. Dumnezeu Însuși se face răsplata supremă promisă celor virtuoși, o răsplată mai de invidiat, dacă putem spune, chiar decât Împărăția cerurilor.

Dar în ce constă virtutea? Ea este haina dreptății care ne face asemenea lui Dumnezeu. Prin dreptate înțelegem virtutea în general. Iar prima haină pe care trebuie s-o îmbrăcăm ne vine prin botez. Oamenii seamănă lui Dumnezeu când nu se neliniștesc deloc batjocoriți fiind, sau ironizați. Stăpânirea de sine reprezintă o altă trăsătură a omului care-L urmează pe Dumnezeu. Astfel, atunci când Ziditorul l-a făcut pe Adam, a zis: „Să facem om după chipul și asemănarea noastră”, aici înțelegând ca el să fie stăpân atât peste cele văzute, cât și peste patimile, gândurile care s-ar putea naște în el. Așadar, el trebuia să fie domn, și nu dominat. Dacă totuși a abandonat stăpânirea sa, Adam a încetat de a mai fi cum l-a creat Domnul său, apropiindu-se de modul de viețuire al celor necuvântătoare.