Există fapte mai mari decât minunile

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XXXII, VII-VIII, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, p. 404

„Cereți, oare, să fac minunile pe care le făceau apostolii când intrau în cetele credincioşilor, să curăț leproşii, să alung demonii, să înviez morții? Dar cea mai mare dovadă a nobleței şi dragostei voastre este tocmai aceea că ați crezut în Dumnezeu fără aceste probe. Şi pentru această pricină, şi pentru alta, Dumnezeu a pus capăt minunilor. Dacă acum, când nu se mai fac minuni, oamenii înzestrați cu alte însuşiri, de pildă cu înțelepciunea sau cu cuvioşia, se laudă atâta, se mândresc şi se dezbină unii de alții, ce prăpăstii nu s-ar face între oameni dacă ar mai săvârşi şi minuni? Că spusele mele nu sunt un simplu gând al meu o mărturisesc corintenii, care erau împărțiți în mai multe partide, tocmai din această pricină (I Corinteni 1, 10-13). Nu căuta, dar, minuni, ci sănătatea sufletului! Nu căuta să vezi un mort înviat; ai aflat doar că toată lumea va învia. Nu căuta să vezi orb tămăduit, ci uită-te că acum toți oamenii văd mai bine şi mai cu folos. Caută şi tu să vezi la fel cu ei şi îndreaptă-ți ochiul tău! Dacă toți am trăi cum trebuie, păgânii ne-ar admira mai mult decât pe făcătorii de minuni. Minunile sunt luate de multe ori drept năluciri şi mai au şi altă faimă rea, deşi minunile făcute de sfinți nu sunt ca acestea; viața curată însă nu poate fi niciodată defăimată aşa; că virtutea închide gurile tuturora. Să ne îngrijim dar de virtute! Mare e bogăția ei şi e mare minune.”

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XLVI, IV, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, pp. 542-543

„Spune-mi, dacă ți s-ar da să alegi între puterea de a preface paiele în aur şi puterea de a disprețui averile, cum disprețuieşti paiele, n-ai alege, oare, puterea de a disprețui averile? Şi pe bună dreptate, că pe oameni puterea aceasta îi uimeşte mai mult. Dacă oamenii ar vedea că se pot preface paiele în aur, ar dori şi ei, ca Simon Magul, să aibă această putere şi ar creşte în ei şi mai mult dragostea de averi; dar dacă ar vedea că toți nesocotesc şi disprețuiesc aurul ca pe paie, ar scăpa de această boală.
Vezi, dar, că viața virtuoasă ne este de mai mult folos?” 

Clement Alexandrinul, Stromatele, Stromata a VI-a, Cap. XVI, 141.7, 142.1, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 5, p. 462

„Dar nu-i așa cum își închipuie unii că odihna lui Dumnezeu (Facerea 2, 2) înseamnă că Dumnezeu a încetat de a mai lucra. Dumnezeu este bun; dacă încetează vreodată de a face bine, încetează de a fi Dumnezeu; dar asta nu ni-i îngăduit s-o spunem. Iată ce înseamnă odihna lui Dumnezeu! Înseamnă că Dumnezeu a poruncit să se păstreze fără schimbare, în toată vremea, ordinea pe care a pus-o în cele pe care le-a făcut și fiecare din făpturi să se odihnească, să pună capăt adică vechii lor neorânduieli.”

Salvianus, Despre guvernarea lui Dumnezeu, Cartea I, VII, 32, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 72, p. 198

„S-a căit - zice Sfânta Scriptură - că a făcut pe om din pământ. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu ar fi rob afectivității, sau supus vreunei pasiuni; dimpotrivă, pentru a ne facilita mai deplin înțele­gerea adevărată a scripturilor ni se vorbește ca despre niște stări sufletești umane, arătân­du-se puterea lui Dumnezeu sub numele de căință și mânie.”

Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre fericiri, Cuvântul I, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 29, p. 335

„Deci fericit cu adevărat este Dumnezeu. Căci orice am presupune că este El, fericite sunt viața nepătată, binele negrăit și neîn­țeles, frumusețea nespusă, mulțu­mirea prin sine, înțelepciunea și puterea; lumina adevărată, izvorul a toată bunătatea; stăpânirea așezată peste toate; singurul bun vrednic de iubit, Cel ce e mereu la fel; bucuria neîncetată; veselia veșnică; Cel despre care spunând cineva toate câte le poate, nu spune nimic din cele vrednice de spus.”

Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre pruncii morți prematur, către Hie­rios, Preliminarii, în Părinți și Scriitori Bisericești (1998), vol. 30, p. 415

„(...) cauză necreată și veșnic egală cu Sine Însăși, în chip neîntrerupt și în același mod, care-i mai presus de orice putere de cugetare, nefiind supusă creșterii sau scăderii și care trebuie văzută și înțeleasă ca fiind dincolo de orice margini, din mâna căreia au ieșit și timpul, și locul, precum și tot ce se poate cuprinde cu mintea, fie că spunem despre ea că abia ne-o putem închipui, în judecata noastră, fie că ne mulțumim să-i zicem că-i mai presus de lume.” 

(Cuvânt patristic, Pr. Narcis Stupcanu)