Făptuirea şi contemplaţia la Petru Damaschin

Petru Damaschin este autorul unei scrieri în două cărţi, o veritabilă sinteză a spiritualităţii creştine de până la el. Aceasta poate fi considerată prima metodă sau primul itinerar al vieţii duhovniceşti apărut în Răsăritul creştin. Faţă de autorii mai vechi, el evidenţiază legătura organică dintre virtuţi şi pune accentul pe caracterul practic al vieţii duhovniceşti.

Petru Damaschin a fost un monah, cel mai probabil isihast, pe care Nicodim Aghioritul, orientându-se după apelativul „Damaschin“, îl identifică cu Petru, episcop în Damasc în cea de-a doua jumătate a secolului al VIII-lea. Din „Cronograful“ lui Teofan aflăm că în urma polemicilor sale cu arabii şi cu maniheii a fost exilat în Arabia, unde a suferit moarte mucenicească. El este pomenit în Sinaxar la 9 februarie ca fiind decapitat, deşi Teofan ne spune că ar fi vorba despre Petru de Majuma, căruia i s-a tăiat capul în aceeaşi perioadă.

Problema autenticităţii scrierii

În Filocalia greacă identificăm o scriere a lui Petru Damaschin alcătuită din două cărţi. Aceasta a fost tradusă de părintele Dumitru Stăniloae în volumul V al Filocaliei româneşti. Se presupune că scrierea de faţă aparţine altui autor din secolele al XI-lea - al XII-lea. Un argument care susţine această idee este faptul că numele „Damaschin“ a început să fie purtat la vremea aceea şi de alţii, care nu erau originari din Damasc. Conţinutul scrierii pledează pentru o dată mai veche decât secolul al XII-lea, pentru că nu se vede remarcabila îmbogăţire a experienţei duhovniceşti adusă de Sfântul Simeon Noul Teolog. Dacă timp de trei sferturi de veac unele cercuri monahale au manifestat o oarecare reticenţă faţă de duhul înnoitor adus de Sfântul Simeon Noul Teolog, este greu de admis că au existat asemenea cercuri şi după o jumătate de veac. În mod cert, Cuviosul Petru Damaschin nu a trăit înainte de secolul al XI-lea, pentru că în a doua jumătate a secolului al X-lea a trăit şi a scris Simeon Metafrastul, pe care el îl citează în scrierile sale. În opinia părintelui Stăniloae, Petru Damaschin a finalizat această scriere în anul 1096, la o vârstă înaintată. „Căci scrierea a răsărit dintr-o îndelungată experienţă duhovnicească, pe care o preţuieşte el atât de mult, şi după o elaborare treptată, în cursul mai multor ani. Deci, chiar dacă va fi auzit de la o vreme de înflăcăratele simţiri duhovniceşti ale Sfântului Simeon Noul Teolog, era prea în vârstă ca să se mai lase influenţat şi să-şi mai restructureze sinteza lui duhovnicească, crescută întru totul din scrisul tradiţiei mai vechi, ca să facă loc în ea conştiinţei atât de accentuate a prezenţei harului, proclamat de Sfântul Simeon Noul Teolog“ (Filocalia, vol. V, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 17).

Primul itinerar al vieţii duhovniceşti apărut în Răsărit

Această scriere a Cuviosului Petru Damaschin se distinge de cele anterioare prin faptul că încearcă să prezinte diferitele virtuţi şi experienţe duhovniceşti nu izolate una de alta, ci într-o legătură organică. Cu toate că şi autorii mai vechi afirmau că viaţa activă premerge celei contemplative, totuşi ei nu legau virtuţile între ele ca expresie a unei creşteri fireşti în viaţa duhovnicească. De aceea, scrierea lui Petru Damaschin poate fi considerată prima metodă sau primul itinerar al vieţii duhovniceşti apărut în Răsăritul creştin. Nicodim Aghioritul numeşte această scriere „o recapitulare a sfintei trezvii“, adică a învăţăturii despre trezvie, sau o Filocalie mică a Filocaliei mari. Ea a mai fost numită „un manual practic de ascetică şi mistică pentru uzul monahilor“ (p.18). Această sinteză este alcătuită numai din elementele spiritualităţii caracteristice secolelor anterioare, nu şi din unele elemente proprii sau chiar înnoitoare răspândite în Răsărit de Sfântul Simeon Noul Teolog. De aceea, putem spune că scrierea Cuviosului Petru Damaschin reprezintă „sinteza spiritualităţii secolelor anterioare în momentul în care o spiritualitate nouă ca formă, dar, desigur, crescută organic din cea veche şi una după conţinut cu aceea, îşi face apariţia prin Sfântul Simeon Noul Teolog“ (p. 19).

Raportul dintre făptuire şi contemplaţie

Curăţirea omului de patimile care au copleşit harul primit la botez şi, prin aceasta, ridicarea lui la starea de nepătimire şi de contemplare reprezintă laitmotivul acestei scrieri. Ea se constituie ca o metodă practică a asceticii răsăritene, fundamentată doctrinar de Sfântul Maxim Mărturisitorul. Cele două etape pe care omul trebuie să le parcurgă până la desăvârşire sunt făptuirea şi contemplarea. Ele nu se exclud în timp, ci de la un anumit nivel coexistă. Făptuirea este o pregătire necesară, dar, pe măsură ce se înaintează în ea, se progresează şi în contemplaţie. Cele două etape ale vieţii spirituale cresc simultan, într-un raport de interdependenţă, aşa cum se arată în capitolul 4 al primei cărţi, unde se tratează despre Fericiri. La baza făptuirii stau cele şapte fapte trupeşti şi cele opt fapte sufleteşti care coincid cu Fericirile. Primele purifică trupul, iar celelalte sufletul. Faptele trupeşti nu sunt decât unelte pentru cele sufleteşti. „Deci, zice Damaschinul, că virtuţile trupeşti sunt mai degrabă unelte ale virtuţilor. Ele sunt de lipsă când cineva se îndeletniceşte cu ele întru smerenie şi cunoştinţă duhovnicească, fiindcă fără ele nici virtuţile sufleteşti nu se nasc. Iar dacă nu se împlinesc aşa, ci pentru ele însele, nu folosesc la nimic, precum nici pomii fără roade“ (p. 62).

Faptele trupeşti şi faptele sufleteşti

Pe măsură ce omul împlineşte faptele sufleteşti, el sporeşte în cele patru virtuţi cardinale (prudenţa, dreptatea, cumpătarea şi tăria), care nu sunt decât patru forme ale înţelepciunii, şi dobândeşte cele opt cunoştinţe sau contemplaţii. Ultima marchează sfârşitul urcuşului duhovnicesc, condiţionat de nepătimire şi iubire. Cuviosul Petru Damaschin descrie acest drum astfel: „Lucrând bine şi cu răbdare cele şapte moduri, adică faptele trupeşti, să se urce ca pe o scară, ţinându-le fără încetare pe toate şapte deodată, înaintând spre făptuirea morală, prin care se dau celui credincios vederile duhovniceşti prin har, cum zice Domnul“ (pp. 45- 46). Faptele trupeşti alcătuiesc ceea ce numim evlavie, adică buna-cinstire a lui Dumnezeu, la baza căreia stau credinţa şi frica. „Aşadar, temerea e din credinţă şi din temere buna-cinstire“ (p. 179). Cele şapte fapte trupeşti sunt: liniştirea de griji care este începutul purificării, postul cu măsură, privegherea cu măsură, psalmodierea, rugăciunea duhovnicească sau curată a făptuitorului, citirea cuvintelor şi a vieţilor sfinţilor şi întrebarea celor experimentaţi despre cuvânt sau faptă (pp. 46-49). Faptele sufleteşti constau în curăţirea sufletului de patimi. Aceasta se face prin cele opt Fericiri. Aşa cum ne arată Fericirea a cincea, prin milostenii, omul devine neîmpătimit de lucrurile vieţii, iar Cuviosul Petru Damaschin continuă spunând că prin neîmpătimire omul se învredniceşte de a şasea poruncă, cum zice Domnul: Fericiţi cei curaţi cu inima (Matei V, 8). Aceştia sunt cei ce au dobândit toată virtutea după sfintele cuvinte şi au ajuns să vadă lucrurile după fire. Aşa ajunge cineva la pacea gândurilor. Fericiţi, zice, cei făcători de pace (Matei V, 9). Aceştia sunt cei ce au făcut pace în sufletul şi trupul lor, supunând trupul duhului“ (p. 55).

Smerenia ca trăsătură a vieţii duhovniceşti

O altă preocupare a Cuviosului Petru Damaschin o reprezintă analizarea virtuţilor şi a stărilor duhovniceşti. Despre cel nepătimitor spune că „în loc de suflet el are pe Duhul Sfânt… Căci de nu va lepăda sufletul patimile, nu va veni Duhul Sfânt în el. Iar fără Duhul Sfânt, această virtute nu se numeşte nepătimire“ (p. 211-212). Smerenia trebuie să caracterizeze viaţa duhovnicească în ansamblul ei. Adevărata cunoştinţă vine de la Dumnezeu prin străduinţa după smerenie, şi nu printr-un exerciţiu strict raţional. Atunci când o dobândeşte, omul trebuie să rămână smerit şi să se recunoască în continuare neştiutor. ,,Smerenia se naşte din multe virtuţi, iar ea naşte altele mai desăvârşite. Asemenea şi cunoştinţa, rugăciunea, mulţumirea şi dragostea. Fiindcă aceste virtuţi pururea primesc creştere“ (p. 232). Cel care se smereşte şi plânge pentru păcatele sale, prin aceasta se înfrânează şi rabdă necazurile care vin pentru întărirea credinţei. Încercat prin răbdare şi părăsind toate pentru Dumnezeu, omul primeşte „credinţa cea mare“, biruind încercările diavoleşti şi câştigând cununa veşniciei.