Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Omilia XXIII, I, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, pp. 292-293 „Ce? Nu trebuie să mustrăm pe cei ce păcătuiesc? Același lucru îl spune și Pavel, dar mai bine spus, Hristos prin Pavel, zicând: Tu de ce judeci pe fratele tău? Și tu de ce defaimi pe fratele tău? (Romani 14, 10) și: Cine ești tu cel ce judeci sluga străină? (Romani 14, 4); și iarăși: Așa, ca să nu judecați ceva înainte de timp, până ce va veni Domnul (I Corinteni 4, 5). Dar pentru ce în alte locuri Pavel spune: Mustră, ceartă, îndeamnă! (II Timotei 4, 2), și: Pe cei care păcătuiesc, mustră-i înaintea tuturor (I Timotei 5, 20); iar Hristos îi spune lui Petru: Mergi și-l mustră între tine și el singur; de nu te va asculta, mai ia împreună cu tine și pe altul; dar dacă nici așa nu te va asculta, spune-l Bisericii (Matei 18, 15-17). Dacă Domnul a poruncit să nu judecăm, pentru ce a rânduit aici atât de mulți oameni să judece; și nu numai să judece, ci să și pedepsească? Că a poruncit să fie socotit păgân și vameș cel care nu ascultă de nici unul din ei (Matei 18, 17). Pentru ce le-a mai dat ucenicilor Lui și cheile? Că dacă apostolii nu vor judeca, nu vor avea nici o autoritate; degeaba au primit puterea de a lega și dezlega. Și altfel spus: dacă în lume ar stăpâni această lege, de a nu fi judecat nimeni, atunci s-ar distruge toată ordinea și în biserici și în cetăți și în case. Dacă n-ar judeca stăpânul pe slugă, stăpâna pe slujnică, tatăl pe fii, prietenul pe prieten, atunci s-ar întinde răutatea. Dar pentru ce spun prietenul pe prieten? Dacă n-am judeca pe dușmani, niciodată n-am putea pune capăt dușmăniei, ci toate s-ar întoarce pe dos. Deci ce înțeles au cuvintele: Nu judecați, ca să nu fiți judecați?
Fiul șade de-a dreapta Tatălui
Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010, pp. 189-190
„După Epistola către Evrei, Iisus Hristos Se înfățișează cu jertfa Sa în fața Tatălui și apoi se așază de-a dreapta Lui, dar jertfa Lui are o veșnică putere să curățească pe cei ce cred (Evrei 1, 3; 9, 17-24; 10, 12). Apocalipsa exprimă acest paradox al valabilității permanente a jertfei Sale și al măririi Sale, prin chipul mielului junghiat care împărățește (Apocalipsa 5, 12).
Dintr-un punct de vedere, Hristos a intrat cu sângele Său la Tatăl prin moartea Sa și jertfa aceasta și-a arătat începutul puterii ei prin Înviere. Tatăl o primește cu mirosul ei de bună mireasmă de când se aduce, și în esența ei spirituală se permanentizează din momentul primirii ei, arătată în Învierea lui Hristos, în care se arată și puterea mântuitoare de care S-a umplut Hristos, din acel moment aflat în comuniune deplină cu Tatăl ca om. Dar pentru noi, oamenii, și pentru iconomia mântuirii Fiul rămâne după Înviere cu trupul Său, încă nu total pnevmatizat, deci într-un plan mai aproape de noi, din care ni se putea face vizibil când voia.
(...) Potrivit Noului Testament, Hristos ridică umanitatea Sa la deplinătatea puterii prin care lucrează asupra noastră, prin cele patru momente succesive: coborârea la iad, Învierea cu trupul, Înălțarea la cer și șederea de-a dreapta Tatălui. Înălțarea la cer și șederea de-a dreapta Tatălui reprezintă deplina pnevmatizare și îndumnezeire a trupului Său omenesc, deplina umplere a lui de infinitatea dumnezeiască, deplina ridicare a lui la starea de mediu transparent neîmpiedicat al iubirii infinite a lui Dumnezeu în lucrarea ei îndreptată spre noi. Fără îndoială aceasta nu înseamnă și topirea trupului lui Hristos în infinitatea dumnezeiască.”
(Cuvânt patristic, Pr. Narcis Stupcanu)
.jpg)
