Frica cea rea

Sfântul Ioan Scărarul, Despre frica lașă sau nebărbătească, 3, 6-10, în Filocalia (1980), vol. 9, pp. 264-266

„Frica lașă este o primejdie mai înainte de frică; sau ea este o simțire plină de tremurare a inimii, clătinată și speriată de nenorociri îndoielnice. Frica lașă este lipsa încre­dințării. Sufletul mândru este robul fricii lașe, pentru că se bizuie pe sine și se teme de zgomotele lucrurilor și de umbre. (...) În locurile în care te-ai obiș­nuit să-ți fie frică, nu pregeta să te duci pe întuneric. Iar de vei tremura puțin, această patimă copilărească și de râs va îmbătrâni împreună cu tine. Mergând, înarmează-te cu rugăciunea. Ajungând acolo, întinde mâinile în sus și biruiește pe vrăjmași, cu numele lui Iisus, căci nu e în cer și pe pământ armă mai tare. Izbăvit de boală, preamărește pe Cel ce te-a izbăvit. Căci mulțumindu-I, te va acoperi în veci. Așa cum nu vei putea umple niciodată stomacul dintr-odată, tot așa nu vei putea birui nici frica dintr-odată. (...) Uneori se înfricoșează mai întâi sufletul, alteori trupul și de la el trece și la celălalt. Când înfricoșân­du-se trupul, frica aceasta fără motiv nu pătrunde și în suflet, e aproape izbăvirea de boală. Dar când primim cu suflet deschis toate cele neaștep­tate, întru zdrobirea inimii, atunci cu adevărat ne-am eliberat de frică. Nu întunericul și pustietatea locurilor îi întărește pe draci împotriva noastră, ci lipsa de rod a sufletului; dar uneori și pedepsirea noastră din iconomie. Cel ce s-a făcut rob Domnului nu se va teme decât numai de Stăpânul său. Dar cel ce nu se teme încă de Acesta, se teme și de umbra sa. Trupul se înfricoșează când stă lângă noi în chip nevăzut un duh; dar când sufletul se ve­selește, smerindu-se, stă de față un înger. De aceea, cunoscând din lucrare starea de față a acestuia, să sărim mai repede la rugăciune, căci bunul nostru păzitor a venit să se roage împreună cu noi. Cel ce a biruit frica lașă e vădit că și-a predat viața și sufletul lui Dumnezeu.”

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)