Icoana - fereastră către Împărăţia lui Dumnezeu

Sfintele icoane împodobesc de veacuri sfintele lăcaşuri, dar şi casele credincioşilor creştini. Cultul cinstirii sfintelor icoane s-a statornicit la Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea din anul 787. Părinţii Bisericii ne învaţă că, prin cinstirea icoanei, noi nu ne închinăm materiei din ea, ci persoanei pe care ea o înfăţişează. Icoana devine sfântă atât prin sfinţenia chipului pictat pe ea, cât şi prin sfinţirea pe care preotul o săvârşeşte cu harul Duhului Sfânt. În cateheza ce urmează primim o expunere concisă a învăţăturii ortodoxe cu privire la sfintele icoane.

I. Pregătirea aperceptivă.

După învăţătura ortodoxă, cinstirea sfintelor icoane este parte integrantă a cultului bisericesc. Aşa se explică faptul că, în Ortodoxie, nu există serviciu religios sau ritual liturgic fără prezenţa icoanei. Părinţii Bisericii au văzut în icoanele sfinţilor prezenţa lui Hristos şi a Duhului Sfânt, a energiilor dumnezeieşti necreate, dar şi o cale de a-L vedea pe Dumnezeu mai lămurit, prin contemplare. Or, icoanele înlesnesc această contemplare, fiind „ferestre care dau spre priveliştea de dincolo“, după cum le numea cunoscutul teolog rus Paul Florensky.

II. Cateheza de faţă are ca obiectiv o expunere concisă a învăţăturii ortodoxe cu privire la sfintele icoane.

III. Tratarea:

a. Icoana - obiect de cult. Etimologic, cuvântul icoană provine din grecescul , care se traduce prin asemănare, imagine, portret>. Sfăntul Ioan Damaschinul (†749) o defineşte drept „reprezentare a unui sfânt sau a unei scene biblice“. Prin ritualul de sfinţire a icoanei se produce o legătură între imagine şi prototipul ei, între cel care este pictat şi pictura însăşi. Astfel, prin puterea acestei prezenţe harice se sfinţeşte orice icoană, care devine din tablou religios icoană făcătoare de minuni, obiect de cult, venerat în biserică şi în casele creştinilor.

b. Temeiuri scripturistice:

În Vechiul Testament, Dumnezeu cel Nevăzut nu putea fi zugrăvit în icoane. Însă, la porunca Domnului, Moise va ridica în Templul Sfânt <i>heruvimii slavei</i> (Ieş. 25, 18-21; Ieş. 26, 31; II Par. 3, 14; comp. Evr. 9, 5).

În Noul Testament,Domnul Hristos, „chipul (icoana) lui Dumnezeu celui nevăzut“ (Col. 1, 15) şi „chipul fiinţei lui Dumnezeu“ (Evrei 1, 3), S-a smerit pe Sine, luând chip de rob (Filip. 2, 7), ca pe om să-l mântuiască. „Cuvântul S-a făcut trup“ (In.  1, 14). Întruparea devine, astfel, temeiul de bază al teologiei icoanei. Necinstind icoana, necinsteşti Întruparea.

c. Raţiunea existenţei icoanei este bine lămurită de către Sfântul Ioan Damaschinul, care, combătându-i pe iconoclaşti, spune: „Fiindcă sfinţii au fost plini de Duhul Sfânt, în viaţă fiind, chiar şi când au trecut la cele veşnice, harul Sfântului Duh s-a pogorât asupra lor în morminte şi asupra chipurilor lor în icoane, nu în esenţă, ci după lucrare“. Aşadar, lucrarea Duhului - condiţie a vederii duhovniceşti a lui Hristos (In. 15, 26), este esenţială pentru teologia icoanei. Sfântul Vasile cel Mare (†379) spune că <i>ceea ce cuvântul transmite prin auz, pictura arată în tăcere şi prin imagine,</i> devenind astfel o carte de teologie, ce transpune dogma în culori.

d. Funcţiile icoanei:

- dogmatică - mărturisire de credinţă în Întruparea Mântuitorului;

- harismatică - sau sfinţitoare, prin lucrarea Sfântului Duh;

- latreutică - de adorare> (latria) a lui Dumnezeu, supravenerare (iperdoulia) pentru Maica Domnului şi venerare (doulia) pentru sfinţi şi puterile îngereşti;

- anamnetică> - de aducere-amintire a smereniei Fiului lui Dumnezeu, de îndemn la rugăciune şi contemplaţie (Sf. Teodor Studitul).

e. Consideraţii cronologice. Potrivit Tradiţiei, Mântuitorul este primul iconograf, deoarece Şi-a întipărit chipul drept icoană de trei ori. Mai întâi, a dăruit chipul Său, pe o pânză, regelui Abgar al Edessei, pe care l-a vindecat de lepră. Cea mai veche menţiune în acest sens se află într-un document numit Doctrina lui Addaï, Addaï fiind Episcop al Edesei († 541). Avem apoi mahrama Sfintei Veronica> de pe drumul Golgotei, şi, în fine, giulgiul cu care a fost înmormântat Domnul Hristos. „Tradiţia pictării icoanelor exista încă din vremea propovăduirii apostolice“, afirmă Mansi, un celebru editor al Actelor emise de Sinoadele Bisericii.

Conform tradiţiei ortodoxe, notează Leonid Uspensky, Sfântul Evanghelist Luca ar fi pictat, la puţin timp după Cincizecime, primele trei icoane ale Fecioarei Maria: „Milostiva“ sau Eléousa, „Călăuzitoarea“ sau Odighitria, în care se accentuează dumnezeirea Pruncului şi „Rugătoarea“ sau Oranta, unde Maica Domnului apare singură, rugându-se.

Sinodul al VI-lea Ecumenic, prin Canonul 82, oficializează dogma icoanei. Cu toate acestea, timp de peste un secol de aici înainte, iconoclaştii vor reprima icoana. Însă, Biserica va birui prin marii apărători de atunci ai cultului icoanelor - Sfântul Ioan Damaschin şi Sfântul Teodor Studitul. Sinodul al VII-lea Ecumenic (787) statorniceşte dogma icoanei, însă acest lucru nu va fi de ajuns. Tulburările iconoclaştilor vor continua până în martie 843, când, sub oblăduirea împărătesei Teodora, se va întruni un alt sinod la Constantinopol, care va consfinţi definitiv dogma şi teologia icoanei. De atunci până astăzi, s-a stabilit ca dată de cinstire a icoanelor prima Duminică din Postul Mare, denumită generic „Duminica Ortodoxiei“.

f. Combaterea obiecţiilor sectare. Cea mai întâlnită obiecţie: icoana este „idol, chip cioplit“, iar cinstirea ei încalcă porunca a doua din Decalog (Ieş. 20, 4). Pentru un răspuns punctual, complet, trebuie să apelăm neapărat la sursele bibliografice „clasice“ (Catehism, Sectologie etc.). Concis, semnalăm totuşi: icoana identifică, deodată, două realităţi distincte, lumea văzută şi nevăzută, deosebindu-le, dar definindu-se ca o punte de legătură între ele (Ieş. 26, 31). Or, idolul - plăsmuire omenească a naturii sau a lumii înconjurătoare, limitează şi întunecă existenţa, fiind „un zid care închide lumea aceasta“ (pr. D. Stăniloae).

Spre deosebire de noi, însă, Biserica Romano-Catolică n-a mai păstrat canonul ortodox, introducând pe lângă icoane statuile, reprezentări tridimensionale, care creează o senzaţie de „naturalism renascentist“ şi datorită cărora limbajul realismului simbolic dispare. În acest fel, transcendenţa divină este coborâtă la nivelul noţiunii vieţii zilnice, mai aproape de profan.

IV. Recapitulând, spunem că icoana este obiect de cult, fereastră către Cer, mărturisire a credinţei şi mijloc de a grăi cu Dumnezeu şi sfinţii Săi.

V. Asociem cinstirea icoanelor cu cinstirea sfinţilor, a Sfintei Cruci, a sfintelor moaşte, a Sfintei Evanghelii ş.a.

VI. Generalizare. Părinţii celui de-al al VII-lea Sinod Ecumenic reîntăresc dogma sfintelor icoane, zicând:

„Noi păstrăm fără înnoire toate tradiţiile bisericeşti aşezate pentru noi prin scris sau în chip nescris, dintre care una este şi închipuirea icoanelor prin zugrăvire, ca una ce concordă cu istoria propovăduirii evanghelice şi care ne serveşte spre încredinţarea întrupării adevărate - iar nu închipuite - a lui Dumnezeu Cuvântul şi spre un astfel de folos“.

VII. Aplicarea învăţăturii ortodoxe este posibilă doar prin cinstirea cu evlavie a sfintelor icoane,

care împodobesc de veacuri sfintele lăcaşuri, dar şi casele drept-măritorilor creştini, care se roagă înaintea lor pentru spor în credinţă şi în fapte bune.

Bibliografie selectivă:

1. Leonid Uspensky, Teologia icoanei în Biserica Ortodoxă, trad. de Teodor Baconsky, Apologeticum, 2006.

2. Pr. Boris Bobrinskoy, Împărtăşirea Sf. Duh, Buc., 1999.

3. Pr. Dumitru Stăniloae, „Idolul ca chip al naturii divizate şi icoana ca fereastră spre transcendenţa dumnezeiască“, în Ortodoxia, nr. 1/1982.

4. Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. pr. D. Fecioru, Buc., 1993.

5. Ştefan Ionescu Berechet, „Învăţătura Sf. Teodor Studitul despre Sfintele Icoane şi cinstirea lor“, în Studii Teologice, nr. 3/2007.