Ispitele lăcomiei

Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea I, Comunicarea părintelui Serapion, Cap. XI, 1-3, în Părinți și Scriitori Bi­sericești (1990), vol. 57, p. 384

„Toate viciile iau naștere prin creșterea celor dinaintea lor și dispar prin micșorarea acelora. După această rânduială, ca să poată fi înfrântă trufia, trebuie mai întâi înăbușită gloria de­șartă; astfel se potolesc cele următoare prin învingerea celor anterioare și, dacă sunt stinse cele anterioare, patimile rămase slăbesc fără osteneli. (...) Lăcomia de mâncare și desfrânarea se unesc într-o tovărășie foarte strânsă; de asemenea, au legături de familie între ele mânia și arghirofilia, tristețea și lenea, gloria deșartă și trufia. (...) Sunt trei feluri de lăcomie în mâncare: primul, care-l împinge pe monah să se grăbească la mâncare înainte de ora fixată prin program, al doilea, care găsește plăcere în umplerea stomacului și în înfulecarea cu lăcomie a oricăror lucruri de mâncare, iar al treilea, care dorește mâncăruri alese și scumpe. Acestea trei dau monahului lovituri nu ușoare, dacă nu caută să scape de ele cu susținută osteneală și băgare de seamă. După cum nu trebuie încheiată ajunarea înainte de ora canonică, la fel trebuie retezate cheltuielile cu umplerea stomacului, cu mâncăruri scumpe și deosebit pregătite. Căci din aceste trei feluri iau naștere diferite și foarte grave boli ale sufletului. Din prima boală răsare ura față de mănăstire, groaza și intoleranța felului de locuință, din care urmează fără îndoială repede plecarea și fuga din mănăstire. Din a doua ies boldurile de foc ale poftei și desfrânării. Iar a treia leagă în lanțurile încurcate ale arghirofiliei gâturile pătima­șilor și nu-l lasă pe monah să renunțe la toate pentru Hristos. Avem arătate că este în noi această patimă ori de câte ori, reținuți la masă de vreunul dintre frați, nu suntem mulțumiți să servim mâncărurile așa cum ne-au fost aduse și cerem, cu o libertate fără frâu și nelalocul ei, să li se adauge ceva pentru a le face mai gustoase, sau mai îndestulătoare. Aceasta nu trebuie în nici un chip să se petreacă, și anume din trei motive: primul, pentru că mintea monahului trebuie să se deprindă cu îngăduința și cumpătarea și, potrivit cuvintelor Apostolului, să învețe a se mulțumi cu ceea ce are, în nici un caz nu-și va putea înfrâna dorințele ascunse sau mai mari ale corpului cel ce, supărat de o mâncare cu un gust mai puțin plăcut, nu este în stare să renunțe la plăcerile cerute de gâtlejul său. Al doilea, pentru că se întâmplă uneori ca la ora aceea gazdei să-i lipsească ceea ce-i cerem noi, și o jignim pentru o pregătire mai puțin pretențioasă, dându-i pe față poate sărăcia, pe care ar fi vrut să i-o cunoască numai Dumnezeu. Al treilea motiv este acela că adesea se întâmplă ca altora să nu le placă adaosul pe care l-am cerut la masă și producem supărare multora căutând să ne satisfacem dorințele și poftele gurii noastre. De aceea trebuie să ne înfrânăm în orice chip astfel de libertăți.” 

Sfântul Ioan Casian, Așeză­mintele mânăstirești, Cartea a V-a, Cap. 23, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, p. 177

„Trei sunt în adevăr felurile de lăcomie a pântecului: una care îl silește să o ia înaintea orei regulate pentru masă, alta care se mulțu­mește doar cu umplerea și încărcarea pântecului cu orice fel de bucate, a treia care umblă după mâncăruri mai rare și, deci, mai pretențioase. De aceea monahul trebuie să fie stăpânit de o întreită grijă împotriva acesteia, și anume: mai întâi să aștepte timpul stabilit pentru încetarea postului, apoi hrana să-i fie cumpătată, și în al treilea rând să se mulțumească cu orice fel de mâncare, și mai ieftină. De altfel, oricine își îngăduie ceva în afara obișnuinței și regulii comune, este considerat, după cea mai veche tradiție a părinților, drept un om atins de boala slavei deșarte și a trufiei.”

Sfântul Ambrozie al Milanului, Scrisori, scrisoarea a II-a, 15, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 53, p. 31

„Fericit este acela care a putut să stârpească lăcomia, rădăcina viciilor! Acesta în chip sigur nu se va teme de cântarul Judecății de Apoi. Lăcomia adesea slăbește simțământul omeniei și strică dreapta judecată (I Timotei 6, 10), făcându-l pe om să cugete că și din evlavie trebuie să aibă un câștig, că înțelepciunea trebuie să-i fie plătită. Dar marea plată a evlaviei și câștigul cumpătării constă în a avea ce este de trebuință.” 

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)