Încredințarea celor nădăjduite

Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici la Sărbătorile Împărătești, Omilia I la Rusalii, IV, în Părinți și Scriitori Bisericești (2015), vol. 14, p. 233

„Unele haruri duhovnicești sunt nevăzute și se înțeleg numai prin credință, altele se arată prin semne văzute, pentru încredințarea celor necredincioși. De pildă, iertarea păcatelor este o faptă spirituală, un har nevăzut. Nu vedem cu ochii trupului cum se curățesc păcatele noastre.

- Pentru ce?

- Pentru că cel care se curățește este sufletul, iar sufletul nu se vede cu ochii trupului.

Așadar, curățirea păcatelor este un dar spiritual, care nu poate fi văzut cu ochii trupului. Vorbirea în limbi este și ea o lucrare spirituală a Duhului, dar are un semn văzut, ușor de priceput chiar de cei necredincioși. Căci limba care se aude este o vădire și o dovadă a lucrării petrecute înlăuntru, în suflet, adică a lucrării nevăzute. (...) Eu, acum, n-am nevoie de semne, de minuni.

- Pentru ce?

- Pentru că am fost învățat să cred în Stăpânul și fără să-mi dea semn. Cel care nu crede are nevoie de o garanție, dar eu, care cred, n-am nevoie nici de garanție, nici de semn. Știu că am fost curățit de păcate, chiar dacă nu grăiesc în limbi. Cei de pe vremea Apostolilor n-ar fi crezut dacă n-ar fi primit semn. De asta li se dădeau lor semne, ca o garanție a credinței în care credeau. Prin urmare, nu ca unor credincioși, ci ca unor necredincioși li se dădeau semne, se făceau minuni, ca să ajungă credincioși. Așa spune și Pavel: Semnele nu sunt pentru cei credincioși, ci pentru cei necredincioși (1 Corinteni 14, 22). Vedeți că încetarea minunilor nu este o dovadă că Dumnezeu nu ne mai cinstește, ci, dimpotrivă, o dovadă că ne cinstește. A făcut asta pentru că voiește să arate credința noastră, să arate că noi credem în El fără garanții, fără minuni. 

Cei de pe vremea Apostolilor, dacă n-ar fi primit mai întâi semn și garanție, n-ar fi crezut în Hristos și în cele nevăzute. Eu însă și fără asta îmi arăt credința.”

Clement Alexandrinul, Stromatele, Stromata a II-a, Cap. II, 8.3-4, 9.1-9.4, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 5, p. 118

„Cum poate cuprinde sufletul contemplația minunată a acestor lucruri, când în lăuntrul lui necre­dința dă luptă cu învățătura dreptei credințe? Credința, pe care o hulesc elenii, socotind-o deșartă și barbară, este acceptare de bunăvoie, este consimțământ al cinstirii de Dumnezeu, este încredin­țare a celor nădăjduite, dovedite a lucrurilor nevăzute, după cum spune dumnezeiescul apostol, că mai ales prin aceasta au primit mărturie cei de demult (Evrei 11, 1-2). Dar fără credință este cu neputință a bine-plăcea lui Dumnezeu (Evrei 11, 6). Alții au definit credința consimțământ care ne unește cu un lucru nevăzut, așa precum dovada este consimțământ văzut al unui lucru necunoscut. Credința este o stare sufletească; această stare sufletească este începutul unei acțiuni, urmează că credința este început al acțiunii, temelie conștientă a stării sufle­tești; iar prin credință este primită cu anticipație dovada. Este început de înțelepciune a te alipi de ceea ce îți este de folos. O stare sufletească fără întreruperi dă un mare ajutor gnozei (cunoașterii). Astfel, practica credinței ajunge știință fixată pe o temelie sigură. Filozofii definesc știința o disciplină care nu poate fi zdruncinată de rațiune. Este oare o altă stare adevărată ca aceasta, în afară de credința în Dumnezeu, al cărei Dascăl este singur Cuvântul? Eu nu cred!” 

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)