Învăţătura creştină despre activitate şi odihnă

Foarte mulţi creştini, precum şi oameni din afara Bisericii se întreabă foarte des când trebuie să se odihnească sau să lucreze respectând învăţătura creştină. Deseori, viaţa creştină a acestor credincioşi se limitează doar la respectarea zilelor de sărbătoare prin a nu lucra, fără însă a avea o legătură cu viaţa duhovnicească folositoare mântuirii. De aceea, considerăm că se impune cunoaşterea înţelesurilor pe care le au activitatea şi odihna, munca şi repausul din perspectiva învăţăturii ortodoxe în folosul mântuirii noastre.

1. Pregătirea aperceptivă

Omul a fost creat de Dumnezeu şi aşezat în rai primind de la Dumnezeu întâi porunca de a o lucra şi a o păzi (Facere II, 15), pentru ca apoi să i se dea porunca morală de a nu mânca din pomul oprit. De aceea, viaţa sa, atât din punct de vedere biologic, cât şi din punct de vedere spiritual, religios, şi-a urmat cursul între cele două coordonate: activitatea şi odihna; echilibrul dintre acestea puse în perspectiva legăturii cu Dumnezeu printr-o viaţă duhovnicească adecvată asigură premisele mântuirii.

2. Anunţarea temei

În continuare, vom prezenta învăţătura ortodoxă cu privire la activitate şi odihnă.

3. Tratarea

Încă de la început trebuie să facem precizarea că omul este o fiinţă dihotomică: trup şi suflet, prin trup fiind legat de lumea materială înconjurătoare, iar prin suflet fiind în legătură cu Dumnezeu care l-a creat prin starea de religiozitate. Activitatea omului cunoscută îndeobşte sub aspectul de muncă este poruncă de la Dumnezeu şi lege fundamentală a vieţii omeneşti, existând odată cu omul.

a. Temeiuri scripturistice pentru activitatea omului ca muncă şi odihnă

După cum am afirmat, omul a fost pus să lucreze grădina raiului. Munca nu apare numai după căderea omului în păcat, deci nu reprezintă blestemul rostit asupra omului (Facere III, 17-19), ci osteneala ce se adaugă la ea din două motive: natura îşi dă mai anevoie după cădere rodul ei, iar omul în starea de păcat, egoism sau lene simte munca mult mai grea. În esenţa ei, munca este privită împreună cu veselia atunci când este făcută cu hărnicie şi credinţă în Dumnezeu (Isaia IX, 2). Activitatea omului ţine de religiozitate şi este o datorie faţă de Dumnezeu. Dar omul a primit de la Dumnezeu şi rânduiala odihnei, în Vechiul Testament (Ieşire XX, 8 şi 10) poruncind omului să sfinţească această zi. Dumnezeu se dă pe sine ca pildă de muncă şi odihnă pentru om. Activitatea are un dublu aspect: regulă religios-morală (prin împlinirea ei este cinstit Dumnezeu) şi condiţie de viaţă, căci prin ea se întreţine viaţa (Pilde XII, 14), "cea mai scumpă comoară pentru om este munca" (Pilde XII, 27). Odihna fără activitate duhovnicească duce la lene, trândăvie - păcat capital. Omul harnic este prevăzător şi chibzuit şi valorifică odihna prin rugăciune şi participare la Sfânta Liturghie. Omul harnic devine înţelept, iar cel leneş devine nebun. Hărnicia îmbracă pe om în virtute şi în nume bun. Totodată, activitatea creştinului, munca sa, este o rugăciune continuă după principiul monastic: "Ora et labora" (Roagă-te şi lucrează).

În Noul Testament, Mântuitorul Iisus Hristos, prin pilda vieţii şi parabolele Sale, a arătat înalta apreciere pe care o acordă muncii, căci până la 30 de ani a fost teslar. El Însuşi a spus: "Tatăl Meu până acum lucrează, şi Eu lucrez" (Ioan V, 17; Ioan IX, 4). Activitatea creştinului trebuie să depăşească munca propriu-zisă prin fapte ce i-ar putea aduce fericirea viitoare: a hrăni pe cel flămând, a îmbrăca pe cel gol, a cerceta pe cel bolnav, într-un cuvânt, faptele de ajutorare ale aproapelui (Matei XXV). Mai mult, Sfântul Apostol Pavel a legat munca de învăţătura despre mântuire căci fiecare, din lucrarea mâinilor sale, să facă şi milostenie, să dea celui care are nevoie (Efeseni IV, 28) şi "să faceţi fiecare ce are de făcut, şi lucraţi cu mâinile voastre precum v-am dat porunca" (I Tes. IV, 11). Odihna este folositoare pentru refacerea puterilor trupeşti după activitate, dar şi de întărire a sufletului în legătura sa cu Dumnezeu prin rugăciune.

b. Temeiuri patristice

Sfinţii Părinţi ne îndeamnă la o activitate prin muncă, spre iubirea aproapelui, pentru ajutorarea celor lipsiţi, dar prin ceea ce am obţinut prin muncă cinstită. "Dacă faci pâine, ia pârga şi dă-o după poruncă" (Didahia, cap. XII). Constituţiile apostolice îndeamnă la muncă şi resping lenea (Cartea II, cap. 63). Sfântul Ioan Gură de Aur arată că munca este un factor de desăvârşire personală, căci ea curăţă mintea de gânduri deşarte şi ţine mintea trează. Sfântul Vasile cel Mare, în cap. 37 al Regulilor monahale, consideră că munca este o poruncă divină: "vrednic este lucrătorul de hrana sa" (Matei X, 10). Totodată, îndeamnă ca evlavia sa să nu fie un pretext spre lene, ci un îndemn la muncă întrucât muncim şi din dragostea aproapelui, iar cel ce nu vrea să muncească, nici să nu mănânce. Lenea aduce viclenie, amintind de cel ce nu şi-a sporit talantul prin muncă (Matei XXV, 26). Totodată, ne îndeamnă să ne rugăm neîncetat şi să muncim neîncetat, conform I Tes. V, 17 şi II Tes. III, 8, "lucrând ziua şi noaptea".

4. Recapitulare

Prin urmare, înţelegem că activitatea creştinului depăşeşte munca în înţelesul ei primar de obţinere a hranei, transformându-se în posibilitatea de ajutorare a aproapelui şi împlinirea astfel a poruncii iubirii aproapelui. Odihna exprimă de fapt o stare care depăşeşte refacerea trupească după o activitate, prin rugăciune şi fapte de milostenie ce pun în valoare dărnicia şi milostenia ca expresie a iubirii milostive a lui Dumnezeu revărsate asupra noastră.

5. Asocierea

Este important a înţelege că omul este o fiinţă spirituală în trup, că sufletul conduce trupul, iar activitatea şi odihna sunt în legătură cu menirea omului de a fi exponent al întregii creaţii înaintea lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, viaţa creştinului este un drum spre mântuire, o permanentă strădanie pentru a intra în comuniune cu Dumnezeu prin lucrarea harică săvârşită în Biserică prin Sfintele Taine şi ierurgii.

6. Generalizarea

Munca onestă are un sens divin, un sens social (comunitar) şi un sens personal, căci este manifestarea persoanei şi instrumentul desăvârşirii ei. Activitatea omului în sens creştin este un factor de progres moral: alungă patimile, se canalizează spre un scop mântuitor şi întăreşte virtuţile.

7. Aplicarea

În contextul crizei economice şi financiare actuale, activitatea creştinului se înscrie, prin hărnicie, în refacerea resurselor materiale. Prin viaţa duhovnicească şi odihna activă prin rugăciune, filantropie şi exerciţiul virtuţilor, se angajează în vindecarea de criza spirituală a societăţii contemporane. Învăţătura ortodoxă despre activitate şi odihnă poate constitui astfel un remediu pentru însănătoşirea percepţiei multor oameni afectaţi de criză, de nesiguranţa zilei de mâine şi regăsirea lor în comuniunea cu Dumnezeu pe calea mântuirii.

Bibliografie orientativă:

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, Ed. Inst. Biblic, Bucureşti 2003; Teologia Morală Ortodoxă, vol. II, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia 2003, Nicolae Mladin, mitr. Ardealului, Studii de Teologie Morală, Ed. Arh. Sibiu 1969; Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre vieţuirea după Dumnezeu, Ed. Inst. Biblic, Bucureşti 2005, Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Ed. Inst. Biblic, Bucureşti 2003; www.crestinortodox.ro, Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Învăţătura creştină despre muncă.