Isaac Sirul, căutătorul mărgăritarului nepreţuit

Trăitor în veacul al VII-lea, episcop vremelnic al Ninivei, ascet încercat şi bun călăuzitor în tainele vieţii duhovniceşti, Cuviosul Isaac Sirul se numără între Marii Părinţi duhovniceşti ai Răsăritului creştin. Prin cuvintele sale, Sfântul Isaac rămâne o călăuză care descoperă, iscusit, paşii unui drum către „limanul tainelor”.

Asemenea întregii tradiţii filocalice, Sfântul Isaac vede itinerarul către „ostrovul ce se află dincolo de lume, unde e Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh”, ca pe o înălţare „din treaptă în treaptă”, spre „ţinta pe care şi-a luat-o mintea sa în ziua cea dintâi, în care a pornit să călătorească pe marea cea aspră a li­niştii până va afla mărgăritarul pentru care s-a scufundat pe sine în adâncul neajuns al mării liniştii”.

Cuviosul Isaac subliniază insistent ideea parcurgerii cu discernământ a etapelor duhovniceşti şi a necesităţii împlinirii rugăciunilor şi a cererilor de folos: „Oare pentru că Domnul nu cunoaşte deja nevoile noastre ne-a învăţat să ne rugăm Lui ca să ne dea cutare sau cutare? Fireşte că nu, ci din pricina slăbiciunii noastre şi pentru a hrăni gândirea noastră ne-a dat să ne desfătăm de cuvintele rugăciunii şi pentru a da o mângâiere slăbiciunii noastre; precum şi pentru a ne atrage spre prezenţa Lui”. „Pătrunderea discernământului” priveşte în prima etapă cercetarea atentă de sine şi paza simţurilor, ca mai apoi să se răsfrângă în păzirea minţii şi a gândurilor: „De doreşti să afli ceva şi să ajungi la aceea (liniştire) prin cercetarea ta, ia seama la semnele şi dovezile ce se arată în sufletul tău la orice pas pe care-l faci şi din ele vei cunoaşte adevărul părinţilor sau amăgirea vrăjmaşului. Să iei seama anume la acestea puţine, până ce te vei înţelepţi în calea ta”.

Treptele acestui avânt nu presupun un simplu acord la nivelul minţii, ci o prefacere lăuntrică a omului: „Doreşti să ajungi la aceasta? Sârguieşte-te spre cură­ţirea sufletului!” Cuviosul ridică min­tea omului la o măsură înaltă a vieţii, dar nu printr-o indicare distantă a piscului de atins, ci însoţindu-l prin cuvântul său totdeauna înaripat: „Nu iubi, nici nu urî vreun om plecând de la purtările lui, ci iubeşte persoana lui, fără a cerceta purtările lui, cum face Dumnezeu. Fiindcă purtările noastre se schimbă; dar în faţa celui ce e de aceeaşi fire cu tine, tu rămâi neschimbabil asemenea lui Dumnezeu; Acesta ţi-a dat asemănarea cu El încă în baia naşterii din nou [botez]”. Iubirea personală a celuilalt se rezumă într-un principiu simplu: iubeşte-l pentru ceea ce este, nu pentru ceea ce face sau se spune că face! Schimbarea modului de înţelegere a vieţii implică integral omul, fiind orientat spre ţinta finală a îndumnezeirii şi reamintindu-i-se necontenit că arvuna dobândirii asemănării cu Dumnezeu nu se proiectează doar în viitor, ca o făgăduinţă, ci a fost deja dată prin înnoirea Botezului.

Nevrând să lase impresia că efortul omului nu ar avea importanţă fiind copleşit de mila lui Dumnezeu, Sfântul Isaac descrie o scară ale cărei trepte îl susţin pe om în creşterea duhovnicească. Astfel, porneşte de la „adu­cerea aminte de iubirea lui Dumnezeu pentru noi”, lucrând sfinţirea inimii, ca „plinătate a rugăciunii”, realizând apoi curăţirea de păcate, prin „cugetarea la El” şi înnoirea „în orice clipă prin căinţă şi credinţă.”

Treptele vieţuirii nu apar în viziunea lui Isaac asemenea unor stadii fără legătură între ele, nu se exclud şi nici nu se desfiinţează odată atins pragul următor, ci se împlinesc ascendent, efortul şi osteneala unuia regăsindu-se, transfigurate, în cel superior. Fiecare treaptă slujeşte etapei superioare, împlinindu-se prin atingerea ei. Isaac descoperă această dinamică a treptelor duhovniceşti ce se susţin reciproc, prin împlinirea uneia şi iniţierea celeilalte: „Aşa cum etapa a doua e mai bună decât cea dintâi, tot aşa şi a treia e mai bună decât celelalte două. Şi aşa cum, când am început-o pe a doua, nu e nici un motiv să o desfiinţăm pe cea dintâi, tot aşa, atunci când în vieţuirea noastră se iveşte cea de-a treia, nu e nici un motiv ca etapa dinainte să nu-i facă loc şi să dispară înainte de venirea ei”. Descrierea lui Isaac marchează trecerea de la o etapă la alta în experiența duhovnicească, ca o suire „din slavă în slavă”, din putere în putere, omul începând să conştientizeze lucrarea harului dumnezeiesc.

Sfântul Isaac atenţionează asupra renunţării „cu de la sine putere” la nevoinţa ascetică a unei trepte, pentru a se simţi sporiţi în progresul duhovnicesc. Nefiindu-le firească această înaintare, ei sunt amăgiţi de demoni. Iată câteva din încercările de amăgire aruncate de demoni în calea nevoitorilor: renunţarea la măsura firească a nevoinţei, arătări de îngeri, vedenii, năluciri şi chiar glasuri. Acolo unde văd rezistenţă, „la început demonii îi înspăimântă prin frică”, pentru ca apoi să apară în vedenii impresionante: Hristos-Împăratul, înconjurat de cete îngereşti, care se arată nevoitorilor. Numai smerenia poate demasca înşelăciunea şi amăgirea unor astfel de vedenii.

Prin ispitirea vicleanului demon, „nădejdea în Dumnezeu şi mângâierea credinţei sunt scoase din suflet”, iar omul se simte „sugrumat şi scufundat în valuri”. Tot acest „întuneric peste întuneric” umple sufletul de frică şi de deznădejde. Încredinţat că Dumnezeu este Cel Care îl întăreşte pe om, ba chiar El Însuşi duce povara lui, Isaac descoperă şi o pedagogie a certării „spre povăţuire”, pentru ca omul să înţeleagă, să înveţe să creadă, să lupte şi să biruiască: „Toate neputinţele oamenilor le poartă Dumnezeu, dar pe omul care cârteşte mereu nu-l rabdă fără să-l certe spre povăţuire.”

Pornind de la realismul experienţei ascetice, Isaac aduce ima­ginea căutătorului de perle în adâncurile mării. Născut în Qatar, pe ţărmul Golfului Persic, Isaac cunoştea foarte bine meşteşugul căutătorilor de perle în adâncuri. Aşa cum nu toate scoicile au perle şi nici o scufundare nu este lipsită de pericole şi încercări, tot astfel darurile duhovniceşti nu se găsesc uşor, la suprafaţă, ci în adânc: „Cei care se scufundă în oceanul liniştirii, cei care stau pe bogăţiile mării şi se coboară în inima pământului, să fie învăţătorii voştri. Să socotim drept scoici rugăciunile pe care se aşază mintea, înţelegerile pe care le contemplă, cunoaşterea dumnezeiască, înţelepciunea şi bucuria în Duhul. Scufundătorii coboară adeseori în adânc, dar găsesc numai scoici pline de carne obişnuită, şi numai o dată se întâmplă să fie în ea un mărgăritar”. Începătorii înoată lângă ţărm, găsind doar „mărgăritare mici” şi, „fiind încă nişte copii”, de se vor încumeta spre „adâncurile purtătoare de comori” asemenea scufundătorilor experimentaţi, se vor îneca. Dacă renunţă, nemulţumiţi de dar şi temându-se „în faţa asaltului valurilor”, atunci nu vor învăţa niciodată să înoate la rugăciune, nu vor dobândi arta minţii şi a înţelepciunii Duhului.

Mărgăritarul reprezintă darurile duhovniceşti şi, în fond, mântuirea omului. Într-unul din Cuvintele sale păstrate numai în siriacă, Isaac vorbeşte despre „minunatele mărgăritare”: „Sârguieşte-te, frate, şi fii asemenea negustorului înţelept, când îţi porţi mărgăritarul şi umbli în tot pământul, luând aminte să nu se întunece strălucirea lui. Şi fii treaz ca nu cumva să-ţi fie furat din întâmplare, din pricina nepăsării tale, şi să mergi în iad cu spaimă”.

Toate experienţele duhovniceşti se înlănţuie şi se întregesc, formând calea îndumnezeirii. Osteneala îl poartă pe om către o nouă stare duhovnicească, asemenea unor Paşti, care îl trec de la patimi la curăţie, de la înşelare la adevărata cunoaştere, ridicându-l la viaţă. Vorbind despre etapele vieţuirii duhovniceşti, Sfântul Isaac arată necesitatea parcurgerii drumului întreg, fără a neglija începutul, socotit de prisos, şi fără a uita ţinta.