Iubire şi logică

Dintotdeauna felul în care a fost înţe­leasă şi trăită iubirea, disponibilitatea oamenilor unui anume loc şi timp pentru a iubi, a însemnat totodată şi expresia cea mai înaltă a culturii şi civilizaţiei vremii. Remarcabilă în acest sens este caracteristica diacro­nică a iubirii de a se exprima în poem şi-n cânt, sau în fapte uimitoare şi eroice, în care entuziasmul cuprinde cu totul un suflet din care lipsesc logica şi calculul, iar acesta, indiferent dacă este vorba despre iubirea lui Dumnezeu sau de iubirea dintre oameni. Însă această iubire o putem vedea azi din ce în ce mai deformată, fiind în­lo­cu­i­tă de noi chipuri bizare de rela­ţionare interumană. Se poate ob­serva, chiar fără efort, că to­nul dominant al societăţii noastre nu mai este dat de iubire ca în alte epoci, ci de un anume fel de logică utilitaristă şi eficientă. Iar aceasta, chiar şi atunci când cineva s-ar aştepta să sclipească dra­gos­tea. Am auzit deseori oameni la vârsta fru­moasei iubiri tine­reşti vor­bind despre iubire în termeni economici, făcând calcule când, cum şi pe cine anume ar trebui să iubească. Astfel iubirea do­bândeşte o anumită trăsătură logică, care în fapt îi este cu totul improprie. Iubirea prin firea ei este străină logicii. Şi nu poţi să nu te întrebi atunci dacă, în această tendinţă de manifestare a iubirii moderne, nu cumva se întrezăreşte chiar sem­­­­nul apu­sului civilizaţiei noas­­tre, potrivit cuvântului Mântui­torului care zice: „Iar în zilele acelea, din pricina în­mulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci“. Vrednic de mirare este şi faptul că lipsa de dragoste de azi, în loc să fie deplânsă, se justifică, aşa cum auzim deseori în tot poporul grăiri devenite aproape ma­xime: „Cum să mai iubeşti când nimeni nu mai iubeşte?“, sau: „Cum să mai fii bun în ziua de azi?“, sau: „Cum să faci binele când mai toţi  sunt profitori sau nerecunoscători?“ etc. Deşi toa­te acestea sunt lucruri reale şi ar­gumentele enunţate par jus­te, totuşi, a intra în sistemul acestei logici înseamnă a ne obiş­nui şi a contribui la starea de neiubire a apusului de lume prorocit de Domnul. Omul de azi cugetă astfel numai întru­cât este orb duhovniceşte, căci, potrivit Sfinţilor Părinţi, min­tea care nu a ajuns la vederea duhov­nicească (theoria) nu poate înţelege adevărul şi nici iubi, ci se ataşează, din nepu­tinţă, de aspectul logic al lucrurilor. Însă, nu de puţine ori, slăbiciunea minţii deformează realitatea privită, sau o interpretează potrivit slăbiciunii ei şi ne conduce spre ceea ce în lite­ratura filocalică poartă numele de înşelare, aceasta pentru că doar „mintea curată vede lucrurile drepte“ (Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste II, 97). Iar omul înşelat este limpede că nu poate iubi, ci judecă. În acest sens, bine ar fi să nu primim în minte demonstraţiile acestei logici apocaliptice, ci să ne încă­păţânăm în pofida realităţii cotidiene, din ascul­tare faţă de cuvântul Scrip­turii, să arătăm pe cât putem dragoste, pentru că acesta este după cum se ştie semnul distinctiv al creştinului. 

A pleda pentru iubire este legea fundamentală a Bise­ri­cii, nu doar în comunităţile mari, ci şi în cele mai mici şi izolate. Iar în această ade­vă­ra­tă ne­vo­inţă a iubirii îi avem călă­uze neîn­şelate pe Sfinţii Pă­rinţi. Iată, spre pildă, la ce mă­sură a iubirii aproapelui în­deamnă unul dintre cei mai mari sfinţi pustnici ai Bise­ricii:

„Sileşte-te când te întâlneşti cu aproapele tău ca să-l cinsteşti mai presus de măsura lui. Sărută-i mâinile şi picioarele şi ţine-i-le adeseori cu multă cinstire şi pune-le pe ochii tăi şi laudă-l chiar şi pentru cele pe care nu le are. Iar când se desparte de tine, spune-i tot binele şi tot ce este spre cinstirea lui. Căci prin acestea şi prin unele ca acestea îl atragi pe el la bine şi-l sileşti să se ruşineze de numirea cu care l-ai numit pe el, şi vei semăna în el seminţele virtuţii“ (Sf. Isaac Sirul, Cuvântul V).

Aceasta este înălţimea firească a iubirii în creştinism şi, chiar dacă ne depăşeşte înţe­le­gerea, nu trebuie s-o defăi­măm şi s-o lepădăm, ci poate să-i reînvăţăm ritmul firesc prin pildele oamenilor îndumnezeiţi. Căci fără iubire viaţa tinde să-şi piardă sensul, nu doar în această viaţă, ci şi în cea veşnică, aşa cum înţe­lep­ţeşte învaţă şi Sfântul Maxim Măr­tu­risitorul:

„Nu lepăda cu uşurinţă dragostea duhovnicească, fiindcă altă cale a mântuirii nu le-a rămas oamenilor“ (Capete despre dragoste IV, 25).