Legea empatiei

Părinții deșertului au cultivat o înțelegere a păcatului în mare măsură lipsită de o dimensiune juridică. Adică nu au redus păcatul la o povară exterioară, la o vină ce se poartă pe cont propriu. Dimpotrivă, au insistat în diferite contexte asupra dimensiunii existențiale a păcatului, ca o neputință contagioasă, un defect de care suntem, în mare măsură, responsabili. Însă nu suntem singuri responsabili, ci e un lanț care ne leagă pe toți, în Adamul total, în care fiecare vulnerabilitate este una comună.

Patericul ne propune o amplă aventură în căutarea discernământului și a manifestărilor sale imprevizibile. „Spune-mi cu cine te însoțești, ca să îți spun cine ești.” Suntem nu doar noi înșine, ci și întregul grup din care facem parte și, în cele din urmă, umanitatea totală se regăsește în noi. Dar „prieteniile rele strică obice­iurile bune”, avertizează înțelep­ciunea populară. Răul este, așa­dar, contagios și cu orice preț trebuie ținut la distanță.

Și totuși, asceții pustiei văd mai nuanțat. Un frate îl întâl­nește pe Avva Pimen și îi spune: „Dacă văd un frate despre care am auzit că a păcătuit, nu vreau să-l aduc în chilia mea. Dacă însă văd unul bun, mă bucur de tovă­rășia lui”. Și când face așa, fratele nu greșește. În această descriere a practicii sale se ascunde însă o spovedanie. Monahul își mărturisește neputința, frica, fragilitatea. Cu greu își poate el gestiona propriul suflet. Și, simultan, afirmă că are puți­nă empatie și nu poate purta poverile celorlalți. Se ascunde așa­dar, însă asta nu înseamnă că se află în siguranță.

În stilul lui caracteristic, Avva Pimen oferă o altă perspectivă: „Dacă fratelui bun îi faci un mic bine, celuilalt trebuie să-i faci dublu, căci el este neputinciosul. Era în chinovie un anahoret, pe nume Timotei. Egumenul a auzit ceva zvonuri despre ispitirea unui frate, l-a întrebat pe Timotei ce crede și acesta l-a sfătuit să-l dea afară din chinovie. Dar, după ce l-au dat afară, ispita a trecut pe seama lui Timotei și l-a frământat până când l-a învins. Timotei plângea înaintea lui Dumnezeu și zicea: «Am gre­șit, iartă-mă!» Atunci a venit cu glas care i-a zis: «Timotei, să nu crezi că ți-am făcut asta din vreo altă pricină, ci doar pentru că nu l-ai ajutat pe fratele tău atunci când a fost ispitit»”.

Bunul-simț (în general utilizabil și în viața duhovnicească) ne spune să dăm fiecăruia în funcție de merite. Uităm însă că retribuția finală îi aparține lui Dumnezeu și înțelepciunii sale inaccesibile. Experiența ascetică a reușit să sintetizeze un principiu care funcționează aproape cu regularitatea unei legi a fizicii: de fiecare dată când ești lipsit de empatie și te socotești mai bun decât celălalt, de fiecare dată când judeci cu inima împietrită, sigur pe propriile realizări, vei ajunge să trăiești, măcar puțin, viața celui căruia te-ai supraordonat. Aceasta este calea grea, dar probabil că necesară. Nimeni suficient de atent la mișcările sale sufletești nu poate spune că nu a trecut pe acolo. În felul acesta se îmbogățesc viața și înțele­gerea. În felul acesta se strânge conștiința apartenenței la Adamul total, care ne cuprinde pe toți și ne responsabilizează împreună.

Păcatul fratelui este, de fapt, o neputință, care nu poate fi vindecată prin judecată, indiferență și excluziune. Dimpotrivă, cedează doar atunci când este scufundat în atenția, grija și dragostea celor din jur. În felul acesta dragostea vindecă și protejează simultan.