Liberul arbitru

Metodiu de Olimp, Despre liberul arbitru, Despre Dumnezeu și despre materie, XVI, Părinți și Scriitori Bisericești (1984), vol. 10, pp. 228-229

„(...) Eu afirm că omul a fost creat liber, dar că se supune cui îi place. După părerea mea, în aceasta constă cel mai mare dar pe care l-a primit de la Dumnezeu. Toate celelalte ființe se supun poruncii divine ca unei necesități. Să luăm ca exemplu cerul: el respectă porunca stăpânului său și nu se deplasează niciodată de la locul desemnat lui. (...) Pământul, la fel, este supus legilor care i-au fost fixate. În felul acesta și celelalte creaturi se supun în mod necesar creatorului lor. Nici una dintre ele nu poate face altceva decât lucrarea pentru care a fost creată. Din această cauză, noi nu le lăudăm că se supun stăpânului lor și nici una dintre ele nu speră într-un viitor mai bun, pentru că n-a observat, împotriva voinței ei, poruncile. Omul însă a primit pu­terea de a-și stăpâni firea și a se supune cui îi place. Eu zic că acest dar i-a fost oferit omului în vederea obținerii unor daruri și mai mari, anume pentru a se face vrednic să primească din partea lui Dumnezeu ceva în plus față de ceea ce are acum. Căci omul - zic eu - n-a fost făcut așa în detrimentul său, ci în vederea unor daruri și mai mari. Aceasta este urmarea supunerii sale. Dacă ar fi fost creat asemenea elementelor sau ființelor care slujesc lui Dumnezeu în virtutea necesității, el n-ar fi putut primi răsplata meritată de propria sa alegere, ci ar fi fost ca un instrument în mâna creatorului..., ar fi primit pentru faptele sale reproșuri pe nedrept, pentru că în realitate altcineva ar fi fost autorul lor. Omul n-ar fi țintit ceva mai bun pentru că n-ar fi cunoscut nimic altceva în afara rostului firesc al existenței sale. Prin urmare, eu zic că Dumnezeu, vrând să cinstească pe om, l-a înzestrat cu facultatea de a cunoaște bunurile superioare și de a putea face ceea ce vrea, apoi l-a îndemnat să săvârșească binele fără să-l lipsească de liberul arbitru, ci numai indicându-i această cale. Deși a primit îndemnul și chiar porunca lui Dumnezeu să facă binele, el poate să facă ceea ce vrea. La fel cum un părinte își îndeamnă fiul să studieze matematica și în acest scop îi arată foloasele ei, dar îl lasă pe acesta să hotărască dacă o studiază sau nu, la fel cred că procedează și Dumnezeu îndemnând pe om să se supună poruncilor Sale, dar nu-l lipsește de puterea de a hotărî singur în această privință. De altfel, însuși faptul că Dumnezeu îndeamnă presupune că voința și puterea omului n-au fost suprimate. Apoi, dacă Dumnezeu dă o poruncă, face acest lucru pentru ca omul să se bucure de bunuri superioare; aceasta este urmarea supunerii sale la porunca divină. Prin urmare, Dumnezeu nu poruncește de dragul de a suprima puterea pe care i-a dat-o omului, ci pentru a-i dărui după aceea, pe drept, cu ceva mai bun, acest dar venind ca o recompensă pentru supunerea sa față de Dumnezeu, pentru că omul s-a supus atunci când putea să nu se supună.” 

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)