Lupta cu gândurile răutăţii

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Patristica

Un articol de: Pr. Ioniță Apostolache - 14 Feb 2014

Coloniile semianahoretice de la Nitria, Kellia şi Sketis au fost foarte des vizitate de către mari personalităţi duhovniceşti şi literare din Biserica veche precum: Rufin, Melenia, Ioan Casian. Între aceştia s-a numărat şi Evagrie Ponticul, diaconul venit din Constantinopol, care s-a legat aici cu pocăinţa, vărsarea lacrimilor şi nevoinţa trupului.

Evagrie, după cum îi este numele, era originar din Pont, din cetatea Iberilor, fiind fiul unui horepiscop. Slujirea la Sfântul Altar a deprins-o de tânăr, fiind hirotesit citeţ de către Sfântul Vasile cel Mare. După moartea acestuia, a devenit ucenic al Sfântului Grigorie de Nazianz, iar după plecarea acestuia din Constantinopol a rămas lângă patriarhul Nectarie.

Evagrie, ascetul şi cărturarul

Era priceput la slujire şi neîntrecut în cele ale cuvântului. Cu toate acestea, inima sa a fost străpunsă de săgeata ispitei, căzând în mrejele unei femei din înalta societate (Paladie, „Istoria Lausiacă“, traducere, Bucureşti, 2007, p. 87). Pentru a-şi salva sufletul, tânărul diacon a lăsat în urmă luxul şi desfătarea Constantinopolului şi, mergând în Ţara Sfântă, a făcut cea mai sinceră pocăinţă. Aici a ajuns în primăvara anului 382, poposind în comunităţile ascetice înfiinţate pe Muntele Măslinilor de Rufin şi Melania cea Bătrână. Aici se vindecă de întristare, fiind îndemnat în cele din urmă să meargă mai adânc în pământul ales spre nevoinţă, în pustiul Egiptului. Doi ani a ucenicit în Nitria, după care, din 385, a poposit la Kellia, unde a vieţuit în cea mai aspră asceză şi cea mai adâncă rugăciune, până a trecut la Domnul.

Şi-a întins de fiecare dată puterea trupului la limita autoepuizării. S-a scris despre el că mânca doar 300 de grame de pâine pe zi şi folosea un urcior de ulei o dată la trei luni. Îşi câştiga existenţa copiind cărţi. Toate acestea le-a deprins sub călăuzirea duhovnicească a celor doi Macarie: Macarie Egipteanul din Sketis şi Macarie Alexandrinul. Tot în Nitria a intrat în contact cu monahii preocupaţi de cercetarea scrierilor lui Origen: fraţii Lungi (Dioscor, Ammonius, Eusebiu şi Eftimie) (cf. Evagrie Ponticul, „În luptă cu gândurile“, Sibiu, 2006, p. 10). A murit în ziua de 6 ianuarie 399, înaintea începerii propriu-zise a disputelor „antropomorfite“. Edictul de la Ierusalim din 543 şi mai apoi la Sinodul V Ecumenic (553) l-au aşezat pe Evagrie în rândul damnaţilor, alături de Origen şi Didim. Scrierile sale, considerate „prea speculative“, au fost interzise în Răsărit. Cu toate acestea, opera i s-a păstrat numai în traduceri: siriacă şi armeană, anume la creştinii monofiziţi.

Evagrie şi filosofia mistică a renunţării

Scrierile lui, în afara tezelor origeniste, au exercitat o influenţă foarte mare asupra ascezei şi misticii răsăritene. Această învăţătură trece de la el la Sfântul Ioan Scărarul, Isihie, Sfântul Maxim, Nichita Stihatul, până la isihaşti. Astfel, în viziunea lui Evagrie, monahul este un întreit renunţător: la corpul său - prin retragere şi izolare în liniştea chiliei sale, la lucrurile materiale şi la gândurile răutăţii - prin demascarea şi respingerea lor. Ascultând şi învăţând acestea de la cei mai întăriţi în virtute, nevoitorul se întăreşte şi el în războiul imaterial cu gândurile.

După unele păreri avizate, mistica lui Evagrie stă la baza catalogului cu cele opt gânduri ale răutăţii din tradiţia ascetică a Răsăritului şi tot el a dat formă scrisă tradiţiilor orale, care circulau până atunci în rândul monahilor egipteni (Antoine Guillaumont, „Originile vieţii monahale“, Bucureşti, 1998, p. 255). Cu toate acestea, nu a inventat nicidecum „filosofia logismoi“ (a gândurilor răutăţii), aceasta regăsindu-se în tradiţia evanghelică, întrucât ceea ce-l duce pe om la păcate este: „uciderea, adulterul, desfrânarea, furtul, mărturia mincinoasă, blasfemia“. Textul scripturistic de la Mt. 12, 43-45 face trimitere la cuvintele Domnului Hristos, care vorbeşte despre „duhul necurat“, alungat din casa sufletului. Acesta, spune Mântuitorul, ia cu sine „alte şapte duhuri, mai rele decât el“, cu care revine şi se cuibăreşte în sufletul celui păcătos („În luptă cu gândurile“, p. 16). Numărul de „şapte duhuri necurate“ apare şi la Origen, care le aseamănă cu cele şapte triburi păgâne care ocupau Canaanul la venirea lui Israel din Egipt şi care fuseseră învinse de către evrei când s-au stabilit în pământul făgăduinţei (ibidem).

De la teorie la practică

Evagrie a descris lupta monahului împotriva vrăjmaşului diavol, folosindu-se de imaginile origeniste. Explicaţiile sale diferă însă de la titlu la titlu, fiind programate în funcţie de starea sufletească şi de nevoile spirituale ale destinatarilor săi. Lista din scrierile „Praktikos“ şi „Antirrhetikos“ cuprinde: „lăcomia pântecelui, desfrânarea, iubirea de arginţi, mânia, întristarea, plictiseala, slava deşartă, mândria“. Prin ordonarea lor în felul acesta, Ponticul încearcă să creioneze schiţa progresului duhovnicesc pe care trebuie să-l parcurgă monahul, care luptă mai întâi împotriva dorinţelor materiale şi trupeşti (cum sunt: lăcomia, desfrânarea, avariţia), mutându-se mai apoi la războiul lăuntric, al patimilor sufleteşti (mânia, tristeţea, plictiseala), ajungând în cele din urmă la subtile autodepăşiri (slava deşartă, trufia).

Evagrie a găsit întotdeauna modalitatea perfectă a exemplificării teoretice cu practica. Trebuie ca aşa-zisa lui „reţetă duhovnicească“ să fie întru totul completă şi eficientă. Aşa se face că despătimirea evagriană îmbracă întotdeauna un conţinut hristologic, întrucât monahul trebuie să aibă în minte întreita ispitire a lui Hristos din deşertul Karantaniei (Ibidem, p. 28). „De aceea, diavolul şi aceste trei gânduri i le-a înfăţişat Mântuitorului: întâi îndemnându-L să facă pietrele pâini, al doilea făgăduindu-i toată lumea dacă i se va închina şi al treilea spunându-i că va fi acoperit de slavă dacă va asculta, întrucât nu va păţi nimic din aşa cădere. Dar Domnul, dovedindu-se mai presus de acesta, i-a poruncit diavolului să meargă înapoia Lui. Prin aceasta ne-a învăţat că nu este cu putinţă să alunge cineva de la sine pe diavol dacă n-a dispreţuit aceste trei gânduri“ („Capetele despre deosebirea patimilor şi a gândurilor“, Bucureşti, 2008, p. 53).

Isihia şi gândurile răutăţii

În ceea ce priveşte atitudinea faţă de aceste patimi, de menţionat este că Evagrie nu se depărtează de învăţătura monahilor egipteni. Pentru aceştia isihia se confundă cu „rămânerea în chilie“, fiind incompatibilă cu mistica monahismului itinerant. Pentru a atinge această stare, monahul evagrian trebuia să dobândească „apatheia“ (nepătimirea) (Guilllaumont, op. cit., p. 259).

În mai toate scrierile sale, Evagrie apare constant preocupat de analiza amănunţită a celor opt gânduri rele: „Opt sunt toate gândurile generale, care cuprind toate gândurile: cel al lăcomiei, după care vine cel al desfrânării, al treilea este al avariţiei, al patrulea al tristeţii, al cincilea al mâniei, al şaselea este al acediei, al şaptelea al slavei deşarte, iar al optulea al mândriei“ („Traite pratique“, cap. 6, pp. 507-509). În cuvântul către Evloghie, el prezintă cele opt gânduri ale răutăţii, prezentând acestuia şi remediul pentru fiecare gând în parte.