Lupta cu păcatul

Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovnicești, omilia XXVI, 14-15, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 209

„Întrebare: Se liniștește, oare, satan vreodată și omul scapă de luptă, sau (omul) duce război cât trăiește?

Răspuns: Satan nu încetează lupta niciodată. Cât timp trăiește cineva în acest veac, și poartă trup, este în război (cu el). Dar, odată ce săgețile cele aprinse ale lui satan au fost stinse, ce rău mai poate face acesta omului, chiar dacă vine împotriva lui? Se întâmplă că un prieten al împăratului să aibă proces cu el; dar pentru că acesta are pe împărat sprijinitor, prieten și ajutor, nimic nu i se întâmplă. Și, într-adevăr, când cineva a ajuns să treacă prin toate treptele și gradele (de slujbași) și a devenit prietenul împăratului, cine ar mai putea să-i facă vreun rău?
În (lumea noastră), văzută, unele cetăți primesc de la împărat daruri și ajutoare. Dacă (și ele trebuie) să aducă vreun oarecare serviciu, nu pierd nimic, odată ce primesc atâtea bunuri de la împărat. Tot așa stau lucrurile și cu creștinii: ei sunt (mereu) atacați de dușman, însă (întrucât) au sfârșit în (a se uni cu) Dumnezeirea, au fost îmbrăcați cu puterea și odihna cea de sus, nu le pasă de război. După cum Domnul S-a îmbrăcat în trup, părăsind toată strălucirea și puterea, la fel creștinii se îmbracă în Duhul Sfânt și sunt întru odihnă. Chiar dacă vine un război din afară, (chiar dacă) satan bate la ușă, ei sunt asigurați înăuntru, datorită puterii Domnului, și nu se îngrijorează din cauza lui satan. Când acela a ispitit pe Domnul 40 de zile în pustiu, cu ce l-a vătămat prin faptul că s-a apropiat de trupul Său? Pentru că înlăuntrul Său era Dumnezeu! Tot așa și creștinii, chiar dacă sunt ispitiți din afară, pe dinăuntru sunt plini de dumnezeire și nu sunt vătămați cu nimic. Dacă cineva a ajuns la treaptă, a ajuns la iubirea perfectă a lui Hristos și la plenitudinea dumnezeirii (Ioan 4, 16; Coloseni 2, 9). Dar cel care nu este așa, acela încă are de dus război înlăuntrul său. Într-un moment se odihnește în rugăciune, dar în alt moment se află în strâmtorare și război. Așa vrea Domnul; pentru că fiind încă copil, îl exersează pe acesta în războaie.” 

Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Cartea a Douăsprezecea, Introducere, în Părinți și Scriitori Bisericești (2000), vol. 41, pp. 1136-1137

„Căci moartea noastră s-a transformat, prin moartea lui Hristos, strămutându-se într-un fel de somn, spre o putere și împlinire a unei trebuințe superioare. Căci trăim ca unii ce vom fi vii pentru Dumnezeu, după Scripturi (Romani 6, 11). De aceea și fericitul Pavel numește adormiți pe cei ce au murit în Hristos. Căci odinioară puterea morții pusese stăpânire pe firea noastră. (...) Dar, deoarece ne-a luminat al doilea Adam, Omul dumnezeiesc din cer, și, luptând pentru viața tuturor, a răscumpărat prin moartea Sa viața tuturor și, desființând stăpânirea stricăciunii, a înviat, ne-am replăsmuit după Chipul Lui, răbdând o altfel de moarte, care nu ne mai desface într-o stricăciune nesfârșită, ci ne aduce somnul plin de nădejdea cea bună, după asemănarea Celui ce ne-a făcut această cale nouă, Care este Hristos.”