Sfântul Ioan Casian, Așezămintele mănăstirești, Cartea a IV-a, Cap. 9, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, pp. 145-146 „(...) Necontenit sunt învățați tinerii (monahi din
Mângâierea care vine din plâns
Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, Scrieri II, Cateheza 2, Spre Hristos pe calea Fericirilor, în Filocalica, Ed. Deisis, pp. 33-34
„(...) Mângâierea care vine din plâns e o arvună a Împărăției cerurilor. Căci, potrivit Apostolului, credința este substanța celor nădăjduite (Evrei 11, 1), iar mângâierea care vine din luminarea Duhului în sufletele care plâng e o venire a lui Dumnezeu, venire care le dă drept premiu smerita-cugetare, care se numește și sămânță (Luca 8, 5) și talant (Matei 25, 15 ș.u.), fiindcă, crescând și înmulțindu-se de treizeci de ori, de șaizeci de ori și de o sută de ori în sufletele celor ce se luptă, aceasta aduce lui Dumnezeu roada sfântă a darurilor (harismelor) Duhului. Căci unde este smerenie nemincinoasă, acolo e și adâncul smeritei-cugetări; și unde e smerita-cugetare, acolo sunt și luminările Duhului; iar unde sunt luminările Duhului, acolo e și revărsarea luminii lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși în înțelepciunea și cunoștința (Romani 11, 33) tainelor Sale; iar unde sunt acestea, acolo e Împărăția cerurilor și cunoașterea Împărăției și comorile ascunse ale cunoștinței lui Dumnezeu (Coloseni 2, 3), întru care e și arătarea sărăciei celei duhovnicești; iar unde e simțirea sărăciei duhovnicești, acolo e și plânsul îmbucurător, acolo și lacrimile care curg neîncetat, care curăță sufletul ce iubește toate acestea și îl fac în chip desăvârșit prealuminos. Deci prin acestea înălțându-și ochii sufletul și cunoscând pe Stăpânul lui, începe cu sârguință să aducă roadă lui însuși și lui Hristos celelalte virtuți. Și pe drept cuvânt. Fiindcă adăpat pururea și îngrășat de lacrimi și stingându-și prin ele în întregime irascibilitatea, se face blând și cu totul nemișcat față de mânie, dar poftește și dorește flămânzind și însetând (Matei 5, 6) să învețe îndreptările lui Dumnezeu (Psalmi 118, 71). Iar în acestea se face și milostiv (Matei 5, 7), și compătimitor, astfel încât din toate acestea inima lui se desăvârșește și ajunge la vederea lui Dumnezeu și vede curat (Matei 5, 8) slava Lui potrivit făgăduinței Sale. Așadar, cei ce au astfel de suflete sunt cu adevărat făcători de pace și se numesc fii ai Celui Preaînalt (Matei 5, 9; Psalmi 81, 6), care cunosc curat pe Tatăl și Stăpânul lor, și-L iubesc din tot sufletul, răbdând adică pentru El toată osteneala și tot necazul, fiind ocărâți, bârfiți, strâmtorați pentru porunca Lui cea dreaptă, pe care ne-a poruncit să o păzim, înjurați și prigoniți și răbdând cu bucurie tot cuvântul rostit în chip mincinos împotriva lor din pricina numelui Său, veselindu-se (Matei 5, 11-12) că s-au învrednicit să fie necinstiți de către oameni pentru dragostea Lui (Fapte 5, 41). Învățați, fraților, care e adevărata întipărire a peceții lui Hristos. Cunoașteți, credincioșilor, însușirile întipăririi. Pecetea cea bună cu adevărat e luminarea Duhului, chiar dacă multe sunt înfățișările lucrărilor ei și multe sunt semnele virtuților ei, dintre care cel dintâi și cel mai necesar e smerenia, ca început și temelie.”
(Pr. Narcis Stupcanu)