Mânia care pierde sufletul și mânia care îl salvează

Arhimandrit Ioanichie Bă­lan, Patericul Românesc, Ediția ­a ­VI-a, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2011, p. 42

„Din orice fel de pricină ar clocoti mânia în noi, ea ne orbește ochii sufletului și nu-l lasă să vadă Soarele Dreptății. Căci precum fie că punem pe ochi foițe de aur, fie de plumb, la fel împiedicăm puterea văzătoare, și scumpetea foiței de aur nu aduce nici o deosebire orbirii, tot așa din orice pricină s-ar aprinde mânia, fie ea, zice-se, întemeiată sau neîntemeiată, la fel întunecă puterea văzătoare.

Numai atunci întrebuințăm mânia potrivit cu firea, când o pornim împotriva gândurilor pătimașe și iubitoare de plăceri. Așa ne învață Prorocul zicând: Mâniați-vă și nu păcătuiți (Psalmul 4, 5); adică aprindeți mânia asupra patimilor voastre și asupra gândurilor rele și nu păcătuiți săvârșind cele puse de ele în minte. Acest înțeles îl arată limpede cuvântul următor: ...pentru cele ce ziceți întru inimile voastre, în așternuturile voastre vă pocăiți (Psalmul 4, 5); adică atunci când vin în inima voastră gândurile cele rele scoateți-le afară cu mânie, iar după ce le veți fi scos, aflându-vă ca pe un pat al liniștii sufletului, po­căiți-vă. Împreună cu acesta glăsu­iește și fericitul Pavel, folosindu-se de cuvântul lui și adăugând: Soarele să nu apună peste mânia voastră, nici să dați loc diavolului (Efeseni 4, 26), adică să nu faceți pe Hristos, Soarele Dreptății, să apună pentru inimile voastre, din pricină că-L mâniați prin învoirea cu gândurile rele, ca apoi, prin depărtarea Lui, să afle diavolul loc de ședere în voi. Despre Soarele acesta și Dumnezeu zice prin Prorocul: Iar celor ce se tem de numele Meu, va răsări soarele dreptății și tămăduire va fi în aripile lui (Maleahi 3, 20).

(...) Ce vom zice, deci, despre aceia care, în sălbăticia și turbarea dispo­ziției lor pătimașe, țin mânia nu numai până la apusul soarelui, ci, întinzând-o peste multe zile, tac unii față de alții și n-o mai scot afară cu cuvântul, ci prin tăcere își sporesc veninul ținerii de minte a răului spre pierzarea lor. Ei nu știu că trebuie să fugă nu numai de mânia cea cu fapta, ci și de cea din cuget, ca nu cumva, înnegrindu-li-se mintea de întunecimea amintirii răului, să cadă din lumina cunoș­tinței și din dreapta socoteală și să se lipsească de sălășluirea Duhului Sfânt.”

(Cuvinte ale sfinţilor români, Pr. Narcis Stupcanu)