Sfântul Ioan Casian, Așezămintele mănăstirești, Cartea a IV-a, Cap. 9, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, pp. 145-146 „(...) Necontenit sunt învățați tinerii (monahi din
Mânia cea bună
Sfântul Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutății, Despre mânie, în Filocalia (2008), vol. 1, pp. 110-111
„Numai atunci întrebuințăm mânia potrivit cu firea, când pornim împotriva gândurilor pătimașe și iubitoare de plăceri. Așa ne învață prorocul, zicând: Mâniați-vă și nu păcătuiți (Psalmi 4, 4); adică aprindeți mânia asupra patimilor voastre și asupra gândurilor rele, și nu păcătuiți săvârșind cele puse de ele în minte. Acest înțeles îl arată limpede cuvântul următor: ...pentru cele ce ziceți întru inimile voastre, în așternuturile voastre vă pocăiți; adică, atunci când vin în inima voastră gândurile cele rele, scoateți-le afară cu mânie, iar după ce le veți fi scos, aflându-vă ca pe un pat al liniștii sufletului, pocăiți-vă. Împreună cu acesta glăsuiește și fericitul Pavel, folosindu-se de cuvântul lui și adăugând: Soarele să nu apună peste mânia voastră, nici să dați loc diavolului (Efeseni 4, 26); adică să nu faceți pe Hristos, soarele dreptății, să apună pentru inimile voastre, din pricină că-l mâniați prin învoirea cu gândurile rele, ca apoi, prin depărtarea Lui, să afle diavolul loc de ședere în voi. Despre Soarele acesta și Dumnezeu zice prin prorocul: Iară celor ce se tem de numele Meu, va răsări soarele dreptății și tămăduire va fi în aripile lui (Maleahi 3, 20).
Iar de vom lua cele zise după literă, nici până la apusul soarelui nu ni se îngăduie să ținem mânia. Ce vom zice, deci, despre aceia care, în sălbăticia și turbarea dispoziției lor pătimașe, țin mânia nu numai până la apusul soarelui, ci, întinzând-o peste multe zile, tac unii față de alții și n-o mai scot afară cu cuvântul, ci prin tăcere își sporesc veninul ținerii de minte a răului spre pierzarea lor. Ei nu știu că trebuie să fugă nu numai de mânia cea cu fapta, ci și de cea din cuget, ca nu cumva, înnegrindu-li-se mintea de întunecimea amintirii răului, să cadă din lumina cunoștinței și din dreapta socoteală și să se lipsească de sălășluirea Duhului Sfânt. Pentru aceasta și Domnul poruncește în Evanghelii să lăsăm darul înaintea altarului și să ne împăcăm cu fratele nostru (Matei 5, 24). Căci nu e cu putință ca să fie bine primit darul până ce mânia și ținerea de minte a răului se află încă în noi. Asemenea și Apostolul, zicând: Neîncetat vă rugați (I Tesaloniceni 5, 17) și: Bărbații să se roage în tot locul, ridicând mâini cuvioase, fără mânie și fără gânduri (I Timotei 2, 8), ne învață aceleași lucruri. Rămâne, așadar, ca sau să nu ne rugăm niciodată, prin aceasta să ne facem vinovați înaintea poruncii apostolești, sau, silindu-ne, să păzim ceea ce ni s-a poruncit, să facem aceasta fără mânie și fără a ține minte răul. Și fiindcă de multe ori când sunt întristați sau tulburați frații noștri zicem că nu ne pasă, că nu din pricina noastră sunt tulburați, Doctorul sufletelor, vrând să smulgă din rădăcină, adică din inimă, pricinile mâniei, ne poruncește ca nu numai când suntem noi mâhniți asupra fratelui să lăsăm darul și să ne împăcăm, ci și dacă el s-a mâhnit asupra noastră, pe drept sau pe nedrept, să-l tămăduim, dezvinovățindu-ne, și apoi să aducem darul.”
(Pr. Narcis Stupcanu)