Medicament al tuturor patimilor

Avva Isaia Pustnicul ne-a lăsat o bogată moştenire duhovnicească, ce s-a concretizat mai ales în lucrarea intitulată Douăzeci şi nouă de cuvinte, tradusă de părintele Dumitru Stăniloae în ultimul volum al Filocaliei. Cuvântul al XIV-lea este denumit "Fapta plânsului", iar aici sunt descrise efectele pe care plânsul duhovnicesc le are asupra celor care îl posedă.

În acest capitol observăm încă o dată că darurile Duhului Sfânt nu vin niciodată singure, ci aduc cu sine o adevărată înlănţuire a virtuţilor, iar această legătură este păstrată prin virtutea esenţială a iubirii.

Plânsul - început al vieţii duhovniceşti

Părintele Stăniloae afirmă într-una dintre notele explicative ale Cuvântului XIV din scrierea Avvei Isaia Pustnicul că plânsul reprezintă o făptuire paradoxală. "Cu plânsul începe faza făptuitoare a înaintării creaţiei spre unirea cu Dumnezeu, deşi plânsul nu este propriu-zis o faptă sau un început al lucrării binelui. şOmulţ nu se mai bucură însă de nici un rău. Acest plâns unit cu neputinţa de a părăsi starea de păcat prin facerea binelui e descris în acest Cuvânt" (nota 181 în: Filocalia, vol. XII, trad. pr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 104). Astfel, plânsul se află la baza vieţii practice duhovniceşti, deşi în sine nu poate fi numit drept o faptă a binelui sau un început al lucrării binelui. Am observat în materialele anterioare că plânsul duhovnicesc este, în primul rând, un dar al lui Dumnezeu. El se naşte, aşa cum afirmă Sfântul Isaac Sirul, din uimirea duhovnicească, privirea raţiunilor creaţiei sau observarea atentă a lucrării Iconomiei divine pentru mântuirea noastră. Pe de altă parte, Sfântul Simeon Noul Teolog a dezvoltat felul cum îndumnezeirea se produce treptat prin lucrarea plânsului, asemenea unui botez în Duhul Sfânt, unde apa din cristelniţă este înlocuită de propriile lacrimi. Avva Isaia Pustnicul însă, spre deosebire de Sfântul Isaac Sirul şi de Sfântul Simeon Noul Teolog, este preocupat mai degrabă de plânsul pocăinţei întâlnit încă din treapta de început a vieţii duhovniceşti. Dacă plânsul descris de Isaac Sirul este un rezultat al treptei contemplative (citirea Scripturii, meditaţia la raţiunile creaţiei etc.), iar la Sfântul Simeon Noul Teolog apare datorită vederii luminii dumnezeieşti, la Avva Isaia Pustnicul vorbim în primul rând de o creştere a virtuţilor practice, proprii treptei de curăţire făptuitoare, prin plângerea propriilor păcate.

Smerenia - generată de plâns

În primul rând, pentru cel care îşi cunoaşte propriile păcate: "Meditaţia îi este un vai amar. Nu întăreşte pe alţii să nu se lenevească. Preocuparea lui nu este grija de mâncare. Ştie de mila celor ce fac milă cu el, dar nu o gustă, fiind întristat, pentru că a păcătuit în toate. Condamnat, nu răspunde cu mânie, rabdă ostenelile zicând: Sunt vrednic de ele" (Avva Isaia Pustnicul, "Douăzeci şi nouă de cuvinte", în: ibid., p. 104). Astfel, observăm cum lucrarea plânsului generează continuu alte virtuţi importante. În primul rând smerenie, deoarece persoana care îşi cunoaşte bine patimile nu se va simţi tentată să îi îndrepte pe alţii şi să le arate ce trebuie să facă, o ispită de care suferă multe persoane aflate la începutul vieţii duhovniceşti. Pe de altă parte, el nu va resimţi lăcomia pântecelui, devenind datorită întristării lipsit de dorinţa de a se hrăni des. Deşi alte persoane îl mângâie în suferinţa sa, el se consideră nevrednic de acest lucru şi acceptă cu tărie judecăţile aspre exprimate de alţii la adresa sa. Din nou observăm semne ale smereniei ce creşte în interiorul creştinului care îşi plânge păcatele.

Respingerea clevetirii

Plânsul de pe treapta curăţirii comportă o abţinere de la păcatul clevetirii şi de la ispita râsului neîncetat. "Dar râsul dinţilor (nepăsarea veselă) este departe de el, mişcându-şi capul cu suspine, gândindu-se la scaunul de judecată în faţa căruia va avea să se înfăţişeze. De aude cuvinte, nu zice despre ele bine sau rău, de sunt bune sau rele. Auzirea lor nu este primită. Din genele lui curg lacrimi pentru ostenelile în care este ţinut" (ibid., p. 104). Râsul este considerat aici contrar pocăinţei generate de plâns. Gândul la Judecata veşnică ţine mintea într-o stare copleşitoare de semerenie şi căinţă. Pe de altă parte, plânsul determină creştinul să respingă orice vorbă de clevetire, să devină aproape indiferent la orice manifestare comunicativă. Desigur, aici, Sfântul Isaia Pustnicul se adresează în primul rând pustnicilor, deoarece ei trebuie să păstreze inclusiv un legământ al tăcerii şi să nu discute lucruri inutile. Această ruşine faţă de propriile patimi a monahului se poate mări în condiţiile în care el provine dintr-o familie bună. "De este din părinţi de neam bun, se întristează şi mai mult de ruşinea celor ce-l vor vedea la Scaunul de judecată. De ştie că-i este gătit Scaunul de judecată, nu ia aminte la cei mulţi, de sunt buni sau răi" (ibid., p. 104). Cu alte cuvinte, pe lângă lepădarea de orice clevetire, plânsul adaugă şi lipsa de judecată la adresa altora. Păcatul judecăţii are o conotaţie deosebită, deoarece acesta împreună cu cel al clevetirii sunt intrinsec legate de Judecata finală. De altfel, Mântuitorul ne porunceşte să nu judecăm pentru a nu fi judecaţi (Matei 7, 1), completând apoi această sentinţă cu faptul că vom fi judecaţi cu judecata folosită pentru ceilalţi (Matei 7, 2). De asemenea, lacrimile duhovniceşti nu mai pot izvorî din ochii unei persoane preocupate întotdeauna de păcatele celor din jur. Atunci când uităm de propriile patimi ne amintim de cele ale altora, pe care tindem să îi judecăm aspru pentru greşelile săvârşite. Această punere în locul dreptului Judecătorului ne atrage o pedeapsă imediată, deoarece izvorul lacrimilor dispare, aşa cum putem observa din nenumărate apoftegme ale Părinţilor din trecut sau contemporani.

Teama de pedeapsa veşnică

Pentru omul care îşi cunoaşte păcatele, viitorul pare destul de sumbru în viziunea Sfântului Isaia Pustnicul: "De sunt alţii legaţi împreună cu el, nu ia aminte la ei, nici nu cugetă împreună cu ei la ce au de făcut, "căci fiecare îşi poartă povara sa" (Galateni 5, 6). Este atras să-şi ascundă faţa întunecată şi nici un om nu mai pune vreun cuvânt pentru ea" (ibid., pp. 104-105). Monahul/mireanul care simte povara patimilor sale nu se mai gândeşte prea mult la viitor, preocupat fiind de starea sa duhovnicească prezentă care se descoperă drept suficient de nesatisfăcătoare. De asemenea, plânsul aduce în minte teama de chinurile veşnice. "De frica chinurilor, mărturiseşte cele ce le-a făcut, socotindu-se vrednic să fie judecat pentru cele ce le-a săvârşit" (ibid., p. 105). Este clar că, pentru plânsul de pe treapta curăţirii sufleteşti, una dintre surse rămâne teama de chinurile veşnice. Avva Isaia Pustnicul ne oferă, aşadar, o sinteză esenţială cu privire la primele apariţii ale plânsului duhovnicesc şi a importanţei sale pentru cei începători în viaţa duhovnicească. Însă acest tip de plâns nu este deloc asemănător cu cel desăvârşit. Observăm că inclusiv în privinţa virtuţilor există un progres continuu, care nu se termină niciodată. Lacrimile duhovniceşti nu apar imediat. La început ele sunt generate, după cum am observat, de teama chinurilor veşnice şi prezentarea imaginară oarecum hiperbolică a păcatelor săvârşite. Însă pe parcurs, aceste surse sunt înlocuite de frumuseţea creaţiei şi a amintirii Iconomiei mântuirii, pentru ca, în cele din urmă, sursa lor să fie reprezentată de razele energiilor necreate care izvorăsc din Trupul îndumnezeit al lui Hristos. Treptele virtuţilor trebuie descoperite încetul cu încetul, fără a încerca să depăşim anumite etape, deoarece acest lucru este periculos în viaţa duhovnicească. A-ţi dori de la început plânsul duhovnicesc de pe ultima treaptă spirituală înseamnă a da dovadă de o anumită imaturitate duhovnicească. Orice lucru important se realizează cu răbdare, credinţă şi perseverenţă...