Meliton de Sardes, autorul celei mai vechi omilii creştine

Meliton al Sardesului este autorul primei omilii creştine păstrate, scrisă în jurul anului 160 d.Hr. şi rostită cu ocazia sărbătoririi Paştilor. Informaţiile despre autor sunt puţine, se rezumă la câteva pasaje scurte păstrate în opera lui Eusebiu de Cezareea. Cu toate acestea, fragmentele păstrate din vasta operă a lui Meliton de Sardes ne oferă un excelent prilej de a discuta aspectele principale ale contribuţiei teologice a acestuia.

Cine a fost Sfântul Meliton de Sardes?

Aşa cum am precizat în introducere, tot ceea ce posedăm despre viaţa Sfântului Meliton de Sardes se găseşte aproape exclusiv în opera lui Eusebiu de Cezareea. Acesta îl numeşte „distins“, „stâlp al Bisericii şi al Tradiţiei ei“, iar Fericitul Ieronim îl consideră „profet“. Se pare că a activat ca episcop al Sardesului între 160 şi 190d.Hr., data aproximativă a morţii sale. Unii cercetători îl consideră un evreu convertit la creştinism încă de tânăr. Este adevărat că avea o bună cunoaştere a Vechiului Testament, foarte amănunţită pentru perioada respectivă. În sprijinul acestei afirmaţii vine şi argumentul altor cercetători care precizează că Sfântul Meliton făcea parte din rândul tesarodecatiţilor: sărbătorea Paştile la data de 14 Nissan. Ulterior, acest obicei a fost restricţionat în cadrul Bisericii. Doar două lucrări ni s-au păstrat din vasta operă a Sfântului Meliton de Sardes, iar una dintre acestea este prezentă până astăzi doar prin câteva fragmente. Apologia adresată împăratului Marcus Aurelius ni s-a transmis doar prin fragmentele păstrate de Eusebiu de Cezareea. Singura operă care s-a păstrat integral a fost omilia pascală, rostită în jurul anului 160 d.Hr.

O armonie între imperiu şi creştinism

Datorită analizei părintelui Daniel Benga, beneficiem de câteva ipoteze interesante, susţinute de suficiente argumente în privinţa rolului important pe care Sfântul Meliton îl reprezintă pentru medierea existenţei creştinismului în cadrul Imperiului Roman. Astfel, Meliton de Sardes abordează diferit problema persecuţiilor împotriva creştinilor, faţă de majoritatea apologeţilor şi stilul folosit de obicei. El începe prin a considera împăratul o persoană dreaptă, demnă de respect şi care se îngrijeşte de binele supuşilor. Apoi critică lăcomia majorităţii de a se folosi nedrept de unele legi emise pentru a răpi bunurile creştinilor. În cele din urmă, aspectul fundamental al Apologiei constă în modalitatea originală de a trata istoric atitudinea împăraţilor predecesori lui Marcus Aurelius şi felul în care aceştia au făcut bine creştinilor. Prin urmare, Meliton de Sardes aminteşte: „Singurii (împăraţi) dintre toţi, care, convinşi de unii oameni răuvoitori, au vrut să pună într-o lumină rea învăţătura noastră, au fost Nero şi Domiţian; de atunci s-a răspândit minciuna denunţării împotriva unor astfel de oameni printr-o obişnuinţă iraţională. Dar evlavioşii tăi strămoşi au readus în ordine neştiinţa acelora prin faptul că adesea au dojenit în scris pe mulţi care au îndrăznit să aducă schimbări cu privire la creştini. Dintre ei, bunicul tău Adrian a scris printre mulţi alţii şi Proconsulului Asiei, Fundanus; tatăl tău a scris oraşelor, în vremea în care tu conduceai toate treburile împreună cu el, să nu se inoveze nimic privitor la noi; printre care locuitorii Larisei, Tesalonicului şi Atenei, şi tuturor elinilor. Privitor la tine, care ai despre aceştia (creştinii, n.n.) aceeaşi părere ca şi ei, chiar încă una mai iubitoare de oameni şi de înţelepciune, suntem încredinţaţi că vei împlini tot ceea ce-ţi cerem“ (Eusebiu, Istoria Bisericească, IV, 26, 9-11 apud pr. Daniel Benga, „Creştinism şi imperiu. Teologia «politică» de la Meliton de Sardes la Augustin“ în vol. Teologia şi Politica: de la Sfinţii Părinţi la Europa Unită, p.45). Păstrând proporţiile acestui citat, am încercat să redăm cât mai fidel ideile esenţiale ale Sfântului Meliton de Sardes. Este necesar ca o privire de ansamblu să existe asupra tensiunii dintre creştinism şi Imperiul Roman. Meliton distruge această privire contrariantă pe care păgânii o ofereau deseori în procesele lor de judecată. Creştinii nu sunt opuşi imperiului, nu se răzvrătesc ci, din contră, încearcă să slujească la fel de bine ca orice cetăţean bine intenţionat pe conducătorii lor. Adolf von Harnack preciza: „Ideile lui Meliton nu trebuie analizate; ele sunt exprimate evident şi clar: statul lumesc şi religia creştină sunt surori gemene; (…) ele formează noua treaptă a istoriei; religia creştină înseamnă binecuvântarea şi bunăstarea imperiului; ea este interiorul faţă de exterior; numai atunci când ea este protejată şi se poate dezvolta liber imperiul rămâne măreţ şi strălucitor“ (apud pr. Daniel Benga, „Creştinism şi imperiu. Teologia «politică» de la Meliton de Sardes la Augustin“, p.47). De altfel , părintele Benga formulează câteva concluzii interesante în cadrul cercetării: „Meliton este primul teolog creştin care vede Imperiul Roman persecutor ca făcând parte în mod pozitiv din istoria mântuirii, considerându-i pe puţinii împăraţi persecutori ca excepţii. Dincolo de aceasta, teologul din Sardes face dependentă strălucirea şi măreţia Imperiului Roman de modul raportării acestuia faţă de religia creştină, care, respectată, ar contribui astfel la o măreţie politică exterioară, ceea ce nu corespunde mesajului hristologic despre interioritatea împărăţiei. Putem vorbi astfel de o politizare a teologiei, intuind în logica „profetului“ din Sardes viziunea unei împărăţii a lui Dumnezeu care se realizează în graniţele unui imperiu“ (p.49). Chiar dacă această viziune nu corespunde întru totul interiorităţii împărăţiei, totuşi acest aspect poate fi explicat prin scopul Apologiei Sfântului Meliton. El nu urmărea să convingă împăratul să devină creştin, ci îşi dorea doar ca şi creştinii să fie judecaţi corect şi să nu mai fie prigoniţi pentru motive imaginare. Pe de altă parte, respectarea religiei creştine devenea un lucru firesc, atâta timp cât nu puteau fi dovedite acuzaţiile nedrepte formulate de majoritatea păgânilor la adresa creştinilor.

Omilia despre Paşti - metoda exegetică a tipologiei

Fiind cea mai veche omilie creştină păstrată, această operă a suscitat suficiente comentarii aprinse, atât cu privire la autor cât şi privind perioada în care a fost scrisă. Elementul esenţial care transcende întreaga lucrare, exceptând conţinutul istoric şi explicativ al omiliei, este folosirea metodei exegetice a tipologiei. Profesorul Stylianos Papadopoulos afirmă: „Sf. Meliton îşi dezvoltă teologia pornind de la considerarea Vechiului Testament ca tip şi a Noului Testament ca plinire şi preaslăvire. Taina lui Hristos şi a mântuirii şi-a vădit prototipicitatea sa în Vechiul Testament, care este înţeles numai prin intermediul Noului Testament (…) Paştele Vechiului Testament sunt tip al noilor Paşti, al tainei şi adevărului mântuirii. Astfel, Sfântul Meliton este în Biserica veche cel mai strălucit reprezentant al metodei exegetice a tipologiei“ (Patrologie, vol. I, Editura Bizantină, Bucureşti, 2006, p. 249). Nu este doar o simplă supoziţie deoarece în textul omiliei sunt precizate următoarele: „(…) Mântuirea şi adevărul Domnului au fost prefigurate în popor şIsraelţ, iar învăţăturile Evangheliei au fost vestite mai înainte de Lege. Poporul s-a făcut ca modelul unui plan, iar Legea ca scrierea unei parabole, dar Evanghelia este şi explicarea Legii, iar Biserica este sălaşul adevărului. Deci modelul era cinstit înainte de a veni adevărul, iar parabola, minunată înainte de tâlcuirea ei (…) Dar când Biserica s-a înălţat şi Evanghelia a stat înainte, atunci prefigurarea s-a golit predându-şi puterea adevărului şi legea s-a împlinit predându-şi puterea Evangheliei. În felul în care prefigurarea s-a golit predându-şi chipul către ceea ce este prin fire adevărat, iar parabola se goleşte spre a fi luminată prin tâlcuire, aşa şi Legea a fost împlinită când a venit la lumină Evanghelia, poporul s-a golit când s-a înălţat Biserica, şi prefigurarea ştyposţ s-a desfăcut când s-a arătat Domnul, iar astăzi s-au făcut lipsite de cinste cele cinstite mai înainte prin arătare celor cinstite prin fire“ (Canonul Ortodoxiei, vol.I, Editura Deisis, Sibiu, 2008, p. 857). Prin capacitatea sa extraordinară de sinteză şi originalitatea deosebită, Sfântul Meliton de Sardes rămâne un autor patristic unic. Singurul regret care rămâne este faptul că restul operelor sale s-a pierdut, dar, de vreme ce Omilia a fost descoperită de-abia în secolul alXIX-lea, există şanse, deşi relativ reduse, ca într-o bună zi şi alte scrieri să fie descoperite. O zi pe care o aşteptăm din tot sufletul.