Mielul pascal şi Mielul euharistic

Profunda dimensiune mistică a legăturii cu Legea Veche pe tema caracterului euharistic al comunicării permanente cu Dumnezeu a fost preluată şi evaluată simbolistic de Sfinţii Părinţi sirieni din primele veacuri creştine. Sfântul Efrem Sirul a reuşit să pună în lumină cel mai bine frumuseţea şi profunzimea Jertfei euharistice, explicând-o simbolic în conţinutul imnurilor sale, în lumina Învierii Mântuitorului Hristos.

Una dintre temele fundamentale folosite de Sfântul Efrem Sirul spre înţelegerea simbolistico-mistică a Tainei Sfintei Împărtăşanii este cea a „Mielului pascal”, identificat în jertfa Fiului lui Dumnezeu Înomenit. El arată astfel că, în atributul Său de Logos dumnezeiesc, „Mielul cel mai dinainte de veci” l-a îndemnat pe Moise să junghie mielul pascal. „Ade­v­ă­ratul Miel i-a fost în acelaşi timp Păstor lui Moise, păstorul pământesc al lui Israel. Aşa se face că adevăratul Miel îl povăţuieşte pe Moise cu privire la propria Sa jertfă” (Ephrem the Syrian, Selected Poems, Brigham Yung University Press, Pavo, Utah, 2006, p. 122).

Simbolismul pascal al Mielului

Toate îndrumările din Ieşire 12, cu privire la mielul pascal, marchea­ză în viziunea Sfântului Efrem o profundă dimensiune tipo­lo­gică: ierburile amare, pâinea nedos­pită, consumarea mielului cu picioa­re­le în­cinse. Frumuseţea şi profunzimea acestor analogii sunt pe larg descrise de Sfântul Efrem în conţinu­tul imnului al doilea pascal, „Despre Răs­tignirea Domnului”: „O, Miel cel Ascuns, care ai junghiat/ mielul cel văzut în mijlocul Egiptului,/ care ai dăruit toiagul lui Moise/ cu care cel mai vârstnic să păstorească turma;/ bătrânul (Moise) a păstorit această turmă îmbătrânită,/ însă Mielul le-a păstorit pe amândouă./ Mielul s-a lăsat păstorit şi a văzut păstoritul:/ Păstorind pe păstorii Săi,/ căci aceştia l-au păstorit pe El şi El i-a păstorit pe ei. În casa lui Ietro, Moise a junghiat/ de multe ori miei şi oi;/ învăţând din aceasta, neştiind încă/ cum ar putea aduce numai un singur animal spre jertfire./ Mielul nostru era Cel care îl învăţa/ cum se descoperă simbolul Său./ Jertfa l-a învăţat pe jertfitor/ cum să frigă şi cum să mănânce,/ cum să jertfească şi cum să păstreze (sângele)./ Binecuvântat fie Cel care i-a învăţat pe aceia cum să-L mănânce pe El! (3) Mielul cel Nou a povăţuit/ pe păstorul acela (Moise), care îmbătrânise laolaltă cu turma Sa/ cum să însemneze simbolurile (tipurile) Sale./ A poruncit să mănân­ce ierburi amare, adunându-i/ ca tânguindu-se (pentru păcatele lor), El să vină/ în cei care-L mănâncă./ Mie­lul cel dispreţuit este junghiat,/ însă nici un os dintr-însul nu se va zdrobi,/ căci El Însuşi va vindeca rana./ Slăvit să fie Domnul care ne vindecă pe toţi!” (Sfântul Efrem Sirul, Imnele Naşterii şi Arătării Domnului, Sibiu, 2012, Epif. 2,12).

Darurile binecuvântate şi sfinţite

Părinţii sirieni confirmă la scară largă valoarea euharistică a jertfei vechi testamentare, legată indispensa­bil de condiţia interioară a celui care o prezintă înaintea lui Dumnezeu. Înţelegem de aici că darurile aduse de Cain ca jertfă nu au fost respinse pentru că erau necurate, ci pentru că acesta avea sufletul întinat. Omul nu poate oferi nicidecum dintru ale sale, pentru că astfel s-ar face pe sine stăpân peste ceea ce i-a fost dat în dar, spre folos şi spre subzistenţă. Da­rul său se aduce ca jertfă din darurile primite de la Dumnezeu, după cum spunem la Sfânta Litur­ghie: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate”. Întreaga Sfântă Liturghie este prin urmare o aducere de daruri. Cu toate acestea, sunt şi daruri pe care Dumnezeu „nu le voieşte, ci le refuză, din pricina păcătoşeniei aducătorilor. Cazuri de acest fel sunt multe, nu numai la cei vechi, ci şi la cei ce trăiesc sub Har. De aceea să vedem dacă nu cumva şi darurile aduse la Altar se slujesc uneori zadarnic şi nu se sfin­ţesc, adică nu sunt primite, după expresia sfintei slujbe, ca unele ce pot fi aduse câteodată şi de creştini răi, iar nu numai de buni. Că Dumnezeu refuză chiar darurile, dacă aducătorul este nevrednic, se vede din predania Bisericii. Căci pe cei ce îi ştie că au săvârşit păcate de moarte, ea îi opreş­te să aducă daruri; chiar dacă ei ar cu­teza să facă aceasta, ea nu le pri­meşte, ci-i respinge odată cu darurile lor”. Cu toate acestea, neputându-se cunoaşte firea aducătorului de către cel ce slujeşte la Sfântul Altar, sunt primite aici toate darurile aduse. În acest context, Sfântul Nicolae Cabasila vorbeşte despre două aduceri: „Cea dintâi este când aducătorul depune darurile în mâinile preotului, iar cea de-a doua când Biserica le aduce lui Dumnezeu. Cea dintâi e într-adevăr zadarnică, dacă aducătorul e păcătos, adică nu-i aduce nici un folos pentru că el însuşi e necredincios; dar daru­rile prin ele însele nu sunt neplăcute lui Dumnezeu, căci orice făptură a lui Dumnezeu e bună. Cât despre a doua aducere, fiind săvârşită de sfinţiţii slujitori, spre slava lui Dumnezeu şi a sfinţilor, spre mântuirea a toată lumea sau pentru cerere dreaptă, nimic n-o împiedică să fie bineprimită. Căci mâinile celui ce a adus darurile la Altar n-au pângărit darurile cu nimic; în nici una dintre făpturile raţionale sau dintre cele neînsufleţite nu se poate încuiba necurăţia păcatului, căci păcatul e o boală a voinţei şi deci pângărirea prin păcat aparţine numai fiinţelor raţio­nale. Deci, rămânând curate şi fiind afierosite de mâini curate, darurile se sfinţesc şi, la rândul lor, sfinţesc şi pe cei ce se apropie de ele” (Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieștii Litur­ghii, Bucureşti, 1997, pp. 102-103).

„Ofrandele şi jertfele materiale nu au valoare în ele însele”

Dincolo de darurile materiale, Dumnezeu doreşte ca jertfă „euha­ristică” inima omului: „Dă-Mi, fiule, Mie inima ta, şi ochii tăi să simtă plăcere pentru căile Mele” (Pildele lui Solomon 23, 26). Pentru Mântuitorul Hristos ceea ce contează mai întâi este „jertfa interioară, curăţia conştiinţei, dorinţa liberă de a-L slăvi pe Dumnezeu... Ofrandele şi jertfele materiale nu au valoare în ele însele, dacă nu sunt însufleţite de o stare de jertfă personală” (Pierre Yousif, Le Sacriffice et l’Ofrande cher Saint Éphrem de Nisibe, en Parole de l’Orient, vol. XV/1988 1989, p. 34). Creştinul botezat nu mai aduce lui Dumnezeu jertfe de animale sau ar­deri de tot, ci aduce ca jertfă viaţa sa, plină de credinţă, curăţie şi fapte bune. „Preoţii unşi (din Vechiul Testament)” - spune Sfântul Efrem Sirul - „ofereau ca jertfă trupurile animalelor sacrificate./ Voi, cei care-aţi fost unşi spre biruinţă, aduceţi ca ofrandă trupurile voastre!/ Leviţii aduceau rărunchii animalelor./ Voi i-aţi câştigat de la aceştia, oferind în schimb inimile voastre!” (Sfântul Efrem Sirul, Imnele Naşterii).

Bucuria cea mai mare pentru fie­care creştin este permanenta Euharistie din Trupul şi Sângele Său, adusă la fiecare Sfântă Liturghie pe Sfântul Prestol şi dăruită omenirii celei noi, renăscută în El şi unită cu El, Sfintei Sale Biserici. Şi dacă „viaţa Lui împlinită de El în Jertfa Lui desăvârşită ne este dată nouă ca viaţa noastră, ca Viaţa noastră unică şi adevărată, ca împlinirea ideii de veşnicie a lui Dumnezeu despre om... atunci şi viaţa noastră întru El şi viaţa întregii Biserici sunt aducere şi jertfă” (Alexander Schmemann, Euharistia. Taina Împărăţiei, Bucu­reşti, f.a., p. 133).