Minciuna nu e un păcat mic

Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș, Despre minciună, în Filocalia (1980), vol. 9, pp. 206-209

„Focul se naște din piatră și fier. Minciuna, din vorbă multă și din gluma prostească. Minciuna înseamnă pieirea dragostei, iar jurământul mincinos, tăgăduirea lui Dumnezeu.

Nimenea dintre cei sănătoși la minte să nu-și închipuie că păcatul minciunii e unul mic. Duhul Sfânt a rostit o judecată înfricoșătoare împotriva ei. Dacă David zice către Dumnezeu: Vei pierde pe toți cei ce grăiesc minciună (Psalmi 5, 6), ce vor pătimi cei ce întăresc minciuna cu jurăminte?

Am văzut pe unii fălindu-se cu minciuna și țesând prin glume și vorbe deșarte pricini de râs și alungând în chip jalnic plânsul ascultătorilor.*

Când dracii ne văd încercând să ne depărtăm ca de la o ciumă de la auzirea glumelor, după începutul făcut cu noi de asprul nostru po­vățuitor, încep să ne momească cu aceste două gânduri, șoptindu-ne fie: «Nu întrista pe cel ce lămurește», fie: «Nu te arăta pe tine mai iubitor de Dumnezeu decât cei de față». Sari, nu zăbovi! Iar de nu, îți vei închipui în rugăciune gândurile unor lucruri care stârnesc râsul. Nu fugi numai, ci risipește cu bună credincioșie și șederea vicleană, aducându-ți în minte gândul ju­de­cății. Căci e mai bine pentru tine să ieși din această împrejurare stropit și cu puțină slavă deșartă și să te afli astfel pricină de folos multora.

Maica și pricina minciunii este, de multe ori, fățărnicia. Căci unii spun că fățărnicia nu e altceva ­decât plănuirea și născocirea de minciuni, având împreunat și ­împletit cu ea jurământul. Cel ce are frica Domnului e străin de minciună, avându-și conștiința ca judecător nemitarnic.

Precum în toate patimile cunoaș­tem deosebiri de vătămări, așa și în minciună. Căci alta este judecata celui ce minte de frica pedepsei și alta a celui ce minte neamenințat de vreo primejdie. Unul a mințit pentru desfătări, altul pentru pofta de plăceri; altul, ca să dea celor de față prilej de râs; altul, ca să întindă o cursă fratelui și să-i facă rău.

Minciuna din frica de chinurile stăpânitorilor se șterge; dar e desființată cu totul de mulțimea lacrimilor. Mincinosul care întinde curse socotește adeseori chiar pierderea sufletului ca dreptate. Bărbatul născocitor de minciuni se dă pe sine ca urmând pilda lui Raav și spune că prin pierderea sa urmărește scăparea altora.

Când ne vom curăți cu totul de minciună, vom putea să o folosim și pe ea, dar cu frică, dacă o cere momentul. Nu cunoaște pruncul minciuna și nici sufletul izbăvit de viclenie. Cel veselit de vin spune, fără să vrea, adevărul în toate. Și cel beat de străpungerea inimii nu poate minți.

A fost treapta a douăsprezecea. Cel ce a pășit pe ea a câștigat rădăcina bunătăților.”

*Ascultătorii sunt o treaptă a celor ce vin la pocăință, care se numesc și plângători, stând la ușile bisericilor și cerând prin pocăință sinceră și plâns adânc primirea din nou. Prin extinderea acestui nume a numit pe toți cei ce se pocăiesc și plâng pentru păcatele lor, ascultători. Aceștia cad din lucrarea lor prin cuvântul ce stârnește râsul.

(Pr. Narcis Stupcanu)