Nașterea de prunci

Metodiu de Olimp, Banchetul sau despre castitate, Discursul II: Teofila, VI, Părinți și Scriitori Bisericești (1984), vol. 10, p. 56

„Cine transformă seva inițială în sânge și lutul în carne, dacă nu Dumnezeu, Cel mai strălucit dintre meșteri? El ne creează pe noi, oamenii, chipul Său rațional și însuflețit, modelându-ne ca pe o ceară, în pântecele mamei, din infime semințe lichide. Cine este cel ce poartă de grijă ca embrionul să nu fie asfixiat de lichid și de strânsoarea pereților (între care stă)? Și cine transformă după naștere (pe copilul) firav și mic într-un (om) mare, (dându-i) frumusețe și putere, dacă nu - precum am zis - Dumnezeu, Cel mai strălucit dintre meșteri, Care își transpune (în fapt) ideile prin Hristos, puterea Sa creatoare? Iată de ce, ne spun Scripturile de Dumnezeu inspirate, că copiii, chiar dacă se nasc din desfrâu, sunt încredințați îngerilor păzitori.”

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, omilia XVIII, III, în Părinți și Scriitori Bisericești (1987), vol. 21, p. 214

„Și a zis Eva: Am dobândit om prin Dumnezeu (Facerea 4, 1). Vezi că pedeapsa a făcut-o mai înțeleaptă pe femeie? Nu socotește copilul născut datorită firii, ci lui Dumnezeu, și-și arată față de El recunoștința ei. Ai văzut că osânda a ajuns pentru Adam și Eva temei de povățuire? Am dobândit, spune femeia, om prin Dumnezeu. Nu firea mi-a dăruit copilul, spune ea, ci harul cel de sus. Și a mai născut pe Abel, fratele lui (Facerea 4, 2). Pentru că Eva a mulțumit lui Dumnezeu pentru copilul cel dintâi și a recunoscut cea dintâi binefacere, a dobândit și pe a doua. Așa e Stăpânul nostru! Înmulțește darurile Sale când ne arătăm recunoscători pentru binefacerile primite mai înainte și când cu­noaștem pe Binefăcător.” 

Sfântul Ioan Casian, Așeză­min­tele mânăstirești, Cartea a IX-a, Cap. 10-11, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, p. 225

„Tristețea totuși trebuie considerată folositoare numai pentru un singur fapt, și anume când o încercăm fie din căință, pentru păcatele săvârșite, fie aprinși de dorința desăvârșirii, sau de contemplarea fericirii ce va să vie. Despre aceasta vorbește și fericitul Apostol: Întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăință spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moarte (II Corinteni 7, 10). Însă întristarea care aduce pocăință spre mântuire, fără părere de rău (II Corinteni 7, 10), este supusă, binevoitoare, umilă, blândă, bună și răbdătoare, ca una care coboară din dragoste de Dumnezeu. Din dorința de desăvârșire ea însăși se întinde, fără a obosi, până la toată durerea trupului și zdrobirea sufletului, dar rămânând într-o oarecare măsură voioasă și puternică, prin speranța izbânzii, păstrează întreaga bunătate a omeniei și îndelungii răbdări, având în ea însăși toate roadele Duhului Sfânt, pe care le număra același Apostol: Iar rodul duhului este dragoste, bucurie, pace, îndelungă răbdare, bunătate, facere de bine, credință, blândețe, înfrânare (Galateni 5, 22-23).”

Herma, Păstorul, Porunca X, în Părinți și Scriitori Bisericești (1979), vol. 1, pp. 313-314

„Apoi iarăși când mânia se lipește de un om, pentru un lucru oarecare și se amărăște tare, tristețea se strecoară din noi în inima celui care s-a mâniat; se întristează de fapta pe care a făcut-o și se căiește că a făcut rău. Această tristețe, deci, aduce mântuire, pentru că cel care a făcut răul s-a pocăit.” 

(Cuvânt patristic, Pr. Narcis Stupcanu)