Nefiresc, firesc, suprafiresc

Dobândirea firescului necesită o viață întreagă de efort și exer­cițiu. Firescul, așa cum ne lasă un cuvânt al avvei Pimen să înțe­legem, nu înseamnă manifestarea necontrolată a pornirilor firii noastre căzute. Pentru bătrânul ascet, la firesc se accede în primul rând prin abținerea de la cele nefirești, conform unei reguli valabile încă din Vechiul Testament: „Iată regula de viață pe care Dumnezeu a dat-o poporului lui Israel: să se abțină de la lucrurile nefirești: mânie, furie, invidie, vorbirea de rău a fratelui și celelalte, scrise în Vechiul Testament”.

Cuvântul-cheie, în jurul căruia se învârte întreaga meditație a avvei Pimen, este firescul. La fel ca multe dintre conceptele grele, și pe acesta se prea poate să îl tratăm cu ușurință, de parcă am ști ce presupune. Ce este așadar firesc? Ceea ce este conform firii, ar fi răspunsul cel mai la îndemână. Iar în acest punct întâmpinăm prima problemă: despre care fire vorbim? Cum putem identifica trăsăturile firii, din moment ce experiența noastră obiș­nuită este aceea a unei firi căzute, corupte, afectate de păcat până la desfigurare?

Răspunsul avvei Pimen este implicit: nu trebuie să generalizezi pornind de la experiența proprie în interiorul firii căzute pentru a ști ce este firesc și ce nu este firesc. Drumul trebuie parcurs în sens invers. Experiența cotidiană, pentru a putea înțelege ceva din ea, se cere judecată în funcție de un reper exterior: cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul Domnului este o stâncă abrazivă și contactul cu el nu e lipsit de urmări. Te schimbă inevitabil, înmoaie asperitățile într-un proces lung și adesea foarte dificil. Pe acest drum ajungi să descoperi etajele firii proprii. Primul nivel, cel superficial, este cel la care întâlnim consecințele firii căzute, care se apără prin emoții negative: mânie, invidie, ură etc. Pe măsură ce acest strat se rarefiază, devine tot mai evident nefirescul unor asemenea reacții. Printre ele se zărește firea omului, ceea ce a rămas curat, nealterat de cădere și de straturile succesive așezate de păcat și de rău. Acolo se petrece adevărata întâlnire cu sinele. Dar acest proces dificil nu ne-a dus încă prea departe, după cum arată avva Pimen. Încă am rămas în Vechiul Testament și abia de acum ne putem ridica la chemarea lui Hristos: îndumnezeirea.

Evanghelia propune suprafirescul, depășirea naturii. Firea are potențialul de a se depăși. Asceții tind să trăiască în deșert o viață îngerească, la măsura chemării divine a lui Hristos. Dar acestea sunt lucruri ultime. Războiul eroziv, de durată, cu numeroase eșecuri și căderi este acela de a elimina nefirescul: mânia, invidia, vorbirea de rău. Și purtând acest război, chiar fără prea mult succes, dar cu nădejde, deja ești pe cale.