Nesăbuința și efectele ei

Sfântul Vasile cel Mare, Comentariu la cartea Profetului Isaia, 88, Părinți și Scriitori Bisericești (2009), vol. 2, pp. 105-106

„Căci ziua Domnului este peste orice nesăbuit și semeț (Isaia 2, 12). Poate că primele păcate au fost nesăbuința și semeția, dacă diavolul, răzvrătindu-se din belșugul bunurilor din jurul său, L-a părăsit pe Dumnezeu și le-a făcut și pe puterile potrivnice să-L părăsească împreună cu sine, spunând: Mai presus de stele voi pune tronul meu și voi ședea în muntele cel înalt peste munții cei înalți, dinspre nord. Mă voi sui deasupra norilor, voi fi asemenea Celui Preaînalt (Isaia 14, 13-14). De aceea a început de aici și pedepsirea. Și dacă totuși cineva, pierzându-și mințile, a căzut în judecata diavolului, va fi condamnat împreună cu începătorul și făcătorul semeției. Căci Domnul le stă împotrivă celor semeți (I Petru 5, 5).

Oarecum pare că începutul semeției este nesăbuința. Cel care îi disprețuiește pe alții și îi crede nimicuri, considerându-i pe unii săraci, pe alții de neam modest, pe alții neînvățați, din această nesăbuință alunecă spre a se socoti doar pe sine că este înțelept, priceput, nobil, bogat, puternic, făcând din dispreț începutul purtării cu semeție. Căci aceasta este să te porți semeț, să te străduiești să te arăți deasupra multora. Făcând aceasta, îl disprețuiește pe aproapele, iar pe sine se slăvește.
Nesăbuința este început al semeției și semeția este o odraslă rea a nesăbuinței. De aceea pedeapsa este asupra oricărui nesăbuit și semeț. Căci păcatele înrudite se pedepsesc asemănător. De aceea vestita zi a Domnului va aduce pedeapsă asupra oricărui nesăbuit și semeț. Dar noi, demni de milă, toată ziua alipiți de aceste rele, nu înțelegem cât de mari rele păcătuim. Cei care batjocoresc nu vor moșteni Împă­răția lui Dumnezeu (I Corinteni 6, 10). Și noi batjocorim, dar batjocorind nu înțelegem că aceste cuvinte pe care eu le rostesc îmi vor sta împotrivă în ziua Domnului, îmi vor tăia calea și se vor face ca un zid, peste care nu pot să trec. Cine dintre noi nu se slăvește? Cine nu îl disprețuiește pe aproapele? Dar nesăbuința este ceva mai mare decât batjocura. Căci una este doar necinstirea de către limbă, dar nesăbuința are și intenția prin fapte de [a aduce] rușinea asupra celor nesocotiți. Totuși, astăzi, este cu putință celui semeț, dacă dorește, să coboare la umilința celor smeriți. Și chiar acum este pericol pentru cel smerit să se schimbe la trufia celor semeți. Căci însuși faptul de a crede despre sine că a ajuns pe piscul smereniei este un început al semeției și a te purta arogant față de cel care pare a se afla în păcate constituie o teribilă seme­țire, de care suferea și fariseul împotriva vameșului.
Și peste orice trufaș și îngâmfat (Isaia 2, 12).

Cel trufaș și îngâmfat ține de aceeași răutate, deosebindu-se de cel nesăbuit și semeț doar în purtare. Căci unul se folosește de nesăbuință și de semeție împotriva celorlalți, pe când celălalt, și singur fiind, se înalță pe sine, se îngâmfă în zădărnicia minții [sale] și se trufește.” 

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)