Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Teologie și spiritualitate Patristica Orbirea sufletului

Orbirea sufletului

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Patristica
Data: 22 Mai 2025

Sfântul Macarie Egipteanul, Alte șapte omilii, Cuvânt despre răbdare și discernământ, 17-18, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 310

„Este lucru vădit că sufletul cuprins de nepăsare este și necredincios; amânând zi după zi, nu pri­mește cuvântul (mântuirii). Deseori este purtat de vise, este cuprins de înfumurare și nu percepe războiul care se dă înlăuntrul său. Pentru că înfumurarea aduce cu sine orbirea sufletului, care nu-i permite să-și cunoască slăbiciunea.

După cum pruncul de curând născut este chipul bărbatului desăvâr­șit, tot așa și sufletul este chipul lui Dum­nezeu, Cel care L-a făcut. Și după cum copilul, crescând puțin câte puțin, puțin câte puțin cunoaște și pe tatăl său; dar, ajungând la maturitate, tatăl și fiul vorbesc deschis, iar tatăl îi destăinuie (fiului) chiar și comoara (pe care o are); tot așa și sufletul trebuia, înainte de călcarea poruncii, să crească și să devină bărbat desăvârșit. Călcând, însă, porunca, s-a afundat într-o mare a uitării și într-un adânc al rătăcirii, (ajungând) să locuiască la porțile iadului. Îndepărtându-se mult de Dumnezeu, sufletul n-a mai putut să se apropie și să cunoască bine pe Cel ce l-a creat. Dar Dumnezeu l-a chemat și l-a atras spre cunoașterea Sa, mai întâi prin profeți. În cele din urmă, El însuși venind, a îndepărtat uitarea și rătăcirea; și, sfărâmând porțile iadului, a venit la sufletul rătăcit și s-a dat pe Sine exemplu, ca să-i dea acestuia posibilitatea să ajungă la vremea vârstei (deplină­tății), la desăvârșirea Duhului. (...) Față de cei surzi (la cuvântul Evangheliei) să fim muți și să nu deschidem gura; văzând lucrarea celui rău, să fim ca pironiți pe cruce și cu glas puternic să strigăm către Cel ce ne poate izbăvi din moarte; din adâncul inimii să strigăm: Curățește-mă!”

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)