Păcatul ne zdruncină ființa

Tertulian, Despre pocăință, V, 5-8, în Părinți și Scriitori Bisericești (1981), vol. 3, p. 212

„Cu adevărat îl disprețuiește (pe Dumnezeu - n.n.) cel ce, dobândind de la El înțelegerea binelui și a răului, înțelege de ce trebuie să fugă și totuși se întoarce tocmai la lucrul de care a fugit, batjocorindu-și astfel propria înțelegere, adică pe Dumnezeu. Disprețuiește pe dăruitor de îndată ce părăsește darul, tăgăduiește binefacerea, dacă nu cinstește pe binefăcător. Cum ar putea să placă lui Dumnezeu al cărui dar îl disprețuiește? Astfel, în fața lui Dumnezeu apare nu numai trufaș, ci chiar ingrat. Păcătuiește grav față de Domnul cel ce, după ce prin pocăință s-a lepădat de diavol, care este dușmanul lui Dumnezeu, și l-a călcat în picioare în numele Domnului, se întoarce la el și-l ridică, ajutându-l să triumfe, astfel încât răul să se bucure că și-a redobândit prada împotriva lui Dumnezeu. Oare, ceea ce e periculos chiar să spui, dar trebuie mărturisit în interesul mântuirii - nu așază el pe diavolul înaintea lui Dumnezeu?”

Sfântul Macarie Egipteanul, Alte șapte omilii, Despre înălțarea minții, 12, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 319

„După cum atunci, când cineva fiind cuprins de boală și slăbiciune, încât trupul nu mai poate mânca sau bea, prietenii și cei apropiați lui, prevăzând că va muri, sunt cuprinși de disperare și se bocesc, tot așa se întâmplă în cazul lui Dumnezeu și al îngerilor: văzând că sufletele nu se pot folosi de hrana cea cerească, se întristează mult și se îndurerează.”

(Pr. Narcis Stupcanu)