Păcatul uciderii și aspectele lui

Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea a II-a, Prima convorbire cu părintele Iosif, Cap. XVIII, 1-2, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, pp. 585-586

„Ce rost are faptul că uneori ne credem răbdători fiindcă refuzăm să răspundem la întrebări, dar atât de mult îi supărăm pe frații noștri printr-o tăcere amară, sau prin mişcări şi gesturi în derâdere, încât mai mult le stârnim supă­rarea prin lipsa de cuvinte, decât i-am fi putut ațâța prin vorbe jignitoare, prin aceea socotindu-ne foarte puțin vinovaţi în fața lui Dumnezeu, fiindcă n-am grăit nimic care ne-ar fi putut aduce în judecata oamenilor sau condamna? Ca şi cum în faţa lui Dumnezeu numai cuvintele şi nu însăși voința noastră ne-ar fi învinovăţit şi numai fapta păcatului și nu intenţia şi gândul ar fi socotite drept crimă, sau numai ceea ce a făcut cineva şi nu ceea ce a plănuit să facă trebuie cercetat în judecată. Nu numai felul supărării pricinuite, ci şi intenţia de a supăra este o vină şi de aceea nu cum a luat naştere o ceartă, ci din vina cui s-a iscat va stabili adevărata cercetare a judecătorului nostru. Trebuie luat în considerare mobilul păcatului însuși, nu săvârșirea lui. Ce inte­resează dacă a ucis cineva cu sabia pe un frate, sau l-a împins la moarte prin vreo viclenie, de vreme ce este sigur că acela a fost ucis prin șiretlic sau prin crimă? Ca și cum ar fi de ajuns să nu împingi cu mâna ta pe un orb în prăpastie, când este la fel de vinovat cel care n-a împiedicat pe cineva să cadă într-o groapă, deși ar fi putut-o face, sau numai acela este socotit criminal, care a strâns de gât cu mâna sa pe cineva și nu cel ce a pregătit, sau a înălțat ștreangul, sau când putea să-l salveze pe cel în primejdie nu l-a salvat.” 

(Pr. Narcis Stupcanu)