Paharul şi Botezul

În momentul în care Apostolii Ioan şi Iacov îi cer Mântuitorului să fie aşezaţi de-a stânga şi de-a dreapta Sa în Împărăţia slavei, ei primesc în schimb o întrebare grea: "Puteţi bea paharul pe care Eu îl beau şi vă puteţi boteza cu Botezul cu care Eu mă botez?" (Marcu 10,38)

Una dintre întrebările care i-au fost adresate Sfântului Maxim Mărturisitorul şi la care el a ales să răspundă în lucrarea sa adresată egumenului Talasie este legată tocmai de acest verset, dar se referă mai mult la conţinutul său: "Care este deosebirea între pahar şi Botez?" Vom analiza răspunsul Sfântului Maxim în cele ce urmează.

Virtute de bunăvoie şi necaz de nevoie

Cu privire la semnificaţia duhovnicească a Botezului în acest verset, Sfântul Maxim Mărturisitorul precizează: "Botezul Domnului este chipul ostenelilor noastre de bunăvoie pentru virtute, prin care, ştergând petele de pe conştiinţă, omorâm de bunăvoie înclinarea voii noastre către cele ce se văd" (Răspunsuri către Talasie, întrebarea 30, în: "Filocalia Română", vol. III, trad. pr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 116). Prin acest răspuns, Sfântul Maxim ridică mintea noastră la un nivel mai înalt. Botezul pe care l-am primit încă de la naştere are un efect extraordinar de puternic, înnoind practic fiinţa noastră şi ştergând toate păcatele. Însă, omul rămâne o persoană liberă şi după primirea acestei Sfinte Taine, putând să păstreze în sine rodul harului primit sau să îl acopere prin păcatele sale. De aceea, Sfinţii Părinţi au vorbit despre un al doilea Botez pe care îl primim prin Taina Pocăinţei sau prin darul lacrimilor oferit de Duhul Sfânt. Sfântul Maxim Mărturisitorul merge însă mai departe şi afirmă că aici prin Botez este semnificată toată asceza noastră, oferită lui Dumnezeu de bunăvoie. Prin faptul că alegem o nevoinţă din proprie voinţă, arătăm că dorim să ne curăţim inima şi mintea de păcate. Acest lucru produce în noi două efecte: ştergerea amintirii păcatelor săvârşite şi retezarea aplecării propriei voinţe spre plăcerea şi durerea generată de folosirea nedreaptă a lucrurilor sensibile. Paharul însă semnifică necazurile îndurate de nevoie, asupra cărora nu putem avea control. "Iar paharul este chipul încercărilor fără de voie, care vin asupra noastră în timpuri de strâmtoare pentru că stăm în slujba adevărului şi prin a căror suportare, punând dorul după Dumnezeu mai presus chiar şi de viaţă, primim de bunăvoie până chiar şi moartea silnică a fiinţei noastre" (Răspunsuri către Talasie, p. 116). Necazurile pe care le suportăm de bunăvoie ne ajută să creştem duhovniceşte până la treapta desăvârşirii, iar această etapă înseamnă ajungerea la conştiinţa muceniciei. Nu putem să facem doar ceea ce ne place în cursul ascetic al vieţii noastre, ci trebuie să acceptăm chiar şi lucrurile care ne lovesc la prima vedere pe nedrept. Trebuie să învăţăm să suferim de dragul Adevărului nu doar ocară sau necazuri, ci chiar şi moartea. O scolie (interpretare) scurtă, dar corectă a întregului fragment citat anterior sună astfel: "Botezul Domnului, zice, este omorârea desăvârşită a înclinării noastre spre lumea simţurilor; iar paharul este tăgăduirea chiar şi a vieţii de aici, pentru adevăr" (Răspunsuri către Talasie, p. 117). Sfântul Maxim Mărturisitorul oferă şi el o concluzie în acest sens, spunând că: "Prin urmare, aceasta este deosebirea între Botez şi pahar, că Botezul face moartă aplecarea voinţei noastre spre plăcerile vieţii, de dragul virtuţii, iar paharul convinge pe cei evlavioşi să pună adevărul mai presus chiar şi de viaţă" (Răspunsuri către Talasie, pp. 116-117). Virtutea este cea care ne descoperă sensul mai înalt al vieţii, eliberându-ne din lanţul plăcerii şi al durerii. Însă Adevărul este Cel care ne face să ne oferim până şi viaţa în necazurile care cad asupra noastră fără de voie.

Ordinea termenilor

Deşi în versetul analizat, paharul este pus înainte de Botez, Sfântul Maxim nu a păstrat aceeaşi ordine în tâlcuirea anterioară. O explicaţie în acest sens este oferită de părintele Dumitru Stăniloae: "Precum Euharistia urmează după Botez, aşa cunoaşterea adevărului urmează după virtute, ca o treaptă mai înaltă. Prin Botez sau prin virtute, ne omorâm voia egoistă, dar nu ne omorâm energia virtuţi. Prin cuminecătura cu adevărul, uităm de noi înşine, chiar ca subiecte de virtuţii, ca să nu mai trăiască decât adevărul" (Răspunsuri către Talasie, p. 117). Cu toate acestea, Sfântul Maxim Mărturisitorul oferă şi o explicaţie legată de ordinea acestor elemente în întrebarea Mântuitorului. "Paharul l-a pus înainte de Botez, deoarece virtutea este pentru adevăr, nu adevărul pentru virtute. De aceea cel ce cultivă virtutea pentru adevăr, nu e rănit de săgeţile slavei deşarte; dar cel ce se străduieşte după adevăr de dragul virtuţii, deschide în sine culcuş părerii de sine a slavei deşarte" (Răspunsuri către Talasie, p. 117). Virtutea trebuie păstrată pentru adevăr, iar nu adevărul pentru virtute deoarece asceza este doar un mijloc, niciodată un scop în sine.

Virtutea - slujitoare a Adevărului

O interpretare a pasajului citat anterior este oferită de un autor anonim: "Adevărul, zice, este cunoştinţă dumnezeiască; iar virtutea, lupta pentru adevăr a celor ce-l doresc. Aşadar cel ce îndură ostenelile virtuţii pentru cunoştinţă, nu se robeşte slavei deşarte, întrucât ştie că adevărul prin firea lui rămâne mai presus de toate ostenelile. Căci el prin fire nu poate fi cuprins de cele din urmă. Dar cel ce caută cunoştinţa de dragul ostenelilor pentru ea, desigur se robeşte slavei deşarte, ca unul ce crede că a luat cununa înaintea sudorilor, neştiind că ostenelile sunt pentru cunună, iar nu cununa pentru osteneli. Orice metodă se dovedeşte necugetată atunci când, în loc de a ajunge prin ea la ceea ce este absolut (pentru sine), e crezută ea ca un lucru absolut (pentru sine)" (Răspunsuri către Talasie, p. 117). Aici se ascunde un principiu esenţial al vieţii duhovniceşti a creştinului. Asceza noastră ne încununează cu virtuţile care atrag harul Duhului Sfânt, însă ea nu constituie niciodată un scop în sine. Nu facem metanii pentru a doborî vreun record mondial şi a ne mândri cu numărul lor. Scopul metaniilor este să facă trupul slujitor al sufletului. Nu ne rugăm neîncetat pentru a ne prezenta apoi drept oameni duhovniceşti, cu multă experienţă, ci pentru că ştim că altfel sufletul nostru nu poate să respire şi se stinge asemenea unei făclii în bătaia vântului. Virtuţile nu pot fi asimilate cu calităţile dobândite din munca intelectuală sau fizică. Virtutea este un element duhovnicesc, care are legătură în primul rând cu comportamentul şi trăsăturile de caracter ale unei persoane. Însă virtuţile doar ne ajută să descoperim Adevărul. Sunt doar nişte unelte utile cu care săpăm după comoara ascunsă a harului, dar nu reprezintă în sine această comoară. Cel care consideră că are virtuţi şi acest lucru este suficient se află în cea mai adâncă înşelare şi mândrie. Viciile strălucitoare cu care se laudă nu îi vor fi de folos pentru dobândirea harului. Inima sa va rămâne întotdeauna pustie. S-a botezat cu botezul virtuţilor, dar nu va putea să bea niciodată paharul nevoinţei supreme, deoarece nu iubeşte Adevărul, ci se iubeşte exclusiv pe sine. De aceea, recomandăm ca, atunci când considerăm că avem o asceză desăvârşită şi acest lucru este suficient, să luăm o pauză. Doar aşa va mai putea pătrunde în inima noastră stearpă o rază de lumină. Raza smereniei. Cea care poate să ne dea puterea de a bea paharul până la capăt şi de a ne afla la dreapta Fiului în Împărăţia cerurilor.

" Precum Euharistia urmează după Botez, aşa cunoaşterea adevărului urmează după virtute, ca o treaptă mai înaltă. Prin Botez sau prin virtute, ne omorâm, voia egoistă, dar nu ne omorâm energia virtuţii. Prin cuminecătura cu adevărul, uităm de noi înşine, chiar ca subiecte de virtuţii, ca să nu mai trăiască decât adevărul."

Sfântul Maxim Mărturisitorul