Postul, medicament pentru suflet

Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, Scrieri II, Cateheza 11, în Filocalica, Ed. Deisis, pp. 158-159

„Da, frații mei, făcând așa să ne facem bine nouă înșine, și mai degrabă să ne sârguim să adăugăm și să sporim, și să nu voim să dărâmăm cu răutate ceea ce am zidit frumos mai înainte. Să-și aducă aminte fiecare dintre voi de folosul postului și de ce fel de dar s-a desfătat de la Dumnezeu în aceste puține zile și se va face încă și mai râvnitor pentru celelalte. Fiindcă postul, acest medic al sufletelor noastre, obișnuiește să domolească unuia fierbințelile și mișcările trupului, altuia să-i îmblânzească irascibilitatea, altuia îi alungă somnul, altuia îi trezește râvna, altuia îi curăță mintea și o face din nou liberă de gândurile rele, altuia îi domolește limba nedomolită și o reține ca și cu un frâu prin frica lui Dumnezeu, nemailăsând-o să rostească cuvinte nefolositoare și putrede; altuia îi ocrotește nevăzut înălțările și-i fixează ochii și nu-i lasă să se mai poarte cu curiozitate încolo și încoace, și îl învață să se privească pe sine însuși și să-și aducă aminte numai de păcatele și lipsurile sale. După puțin timp, postul risipește și alungă cum alungă soarele ceața, întunericul spiritual (inteligibil) și acoperământul păcatului așezat peste suflet. Postul ne face să vedem cu mintea văzduhul duhovnicesc, în care nu răsare, ci pururea strălucește Soarele Cel neapus, Hristos Dumnezeul nostru. Luându-și colaboratoare privegherea, postul înmoaie învârtoșarea furișată în inimă și, în locul lăcomiei dinainte, face să țâșnească izvoarele străpungerii (inimii); lucru pe care să râvnim să se facă și în fiecare din noi înșine, rogu-vă, fraților! Căci întrucât acest lucru se face în chip ușor împreună cu Dumnezeu, vom străbate toată marea patimilor și, trecând prin valurile ispitelor celui ce ne tiranizează amarnic, vom ancora la limanul nepătimirii.

Dar nu este cu putință, frații mei, ca acest lucru să se facă într-o singură zi, nici într-o singură săptămână, ci în mult timp și cu osteneală și trudă, pe măsura hotărârii și alegerii libere a fiecăruia, încă și pe măsura credinței (Romani 12, 3) și a disprețuirii lucrurilor văzute și gândite, și nu numai aceasta, dar și potrivit cu acea căldură a po­căinței neîncetate și a lucrării săvârșite cu darul și harul lui Dumnezeu, fie grabnic, fie mai zăbavnic, în cămara ascunsă a sufletului (Matei 6, 6); dar fără post nimic din acestea, nici din celelalte virtuți nu vor putea fi înfăptuite de către cineva, fiindcă postul este începutul și temelia oricărei lucrări duhov­nicești. Prin urmare, câte le vei zidi pe temelia aceasta se fac neclintite și nezdruncinate, ca întemeiate pe o stâncă tare; dar dacă iei această temelie și pui în locul ei săturarea pântecelui și poftele iraționale, acestea se scurg ca un nisip sub gândurile rele, și râul patimilor și toată zidirea virtuților se prăbușesc (Matei 7, 26–27). Ca să nu se întâmple și cu noi aceasta, să stăm cu bucurie pe temelia tare a postului.”

(Cuvânt patristic, Pr. Narcis Stupcanu)