Predică şi asceză

Orice demers teologic nu poate fi rupt de viaţa Bisericii şi nici de eforturile personale de curăţire de patimi. Predica trebuie să fie, la rândul ei, acceptare a lucrării harului lui Dumnezeu, care prin cuvânt deschide inimile credincioşilor pentru primirea Cuvântului celui veşnic.

Predicatorul trebuie să aibă mereu conştiinţa că nu se predică pe sine şi că învăţătura sa este învăţătura cea revelată, dăruită de Dumnezeu. Păstorul seamănă ceea ce a primit de la Hristos, iar seminţele dau roadă tocmai datorită faptului că Dumnezeu este Cel care le face să crească. Sămânţa de care vorbeşte pilda atât de bine cunoscută din Evanghelie este Revelaţia pe care predicatorul este dator să o răspândească printre cei care se apropie de harul lui Dumnezeu.

"Ieşit-a Semănătorul să semene sămânţa Sa"

Voi prezenta în continuare un fragment mai amplu dintr-o interpretare a Sfântului Grigorie Palama care se axează pe aceste idei: "Aşadar, ieşit-a Semănătorul să semene sămânţa Sa. Care este această sămânţă? Cuvântul învăţăturii, graiurile vieţii celei veşnice, poruncile nemuririi, vestirea învierii, Evanghelia Împărăţiei cerurilor. Iar acestea sunt ale Lui. Căci Însuşi spune despre Evanghelie: "Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă" (Ioan 6, 63), iar Petru spune despre El: "Tu ai cuvintele vieţii veşnice" (Ioan 6, 68). Aşadar, o sămânţă precum aceasta este numai a Lui, şi numai El este Cel Care seamănă această sămânţă fără încetare, prin care se arată că El este Dumnezeu cel mai presus de toate". Predicatorul trebuie, de asemenea, să aibă şi conştiinţa că, pe lângă faptul că el propovăduieşte cuvântul lui Dumnezeu, Însuşi Dumnezeu îi vine în ajutor în această împreună-lucrare: "Orice învăţător şi Evanghelist şi propovăduitor al evlaviei, precum şi al unei petreceri evlavioase seamănă şi el cuvintele vieţii - cuvântul învăţăturii cereştii Evanghelii - şi supunându-se voii lui Dumnezeu ajunge şi el la dumnezeiescul liman. Însă cuvântul mântuirii pe care, învăţându-i pe alţii, îl şi seamănă întru ei nu este al lui, ci întreg al lui Dumnezeu, Care şi împreună lucrează, cu el", spune Sfântul Grigorie.

Calitatea de învăţător

Calitatea de învăţător nu poate fi în nici un fel cuantificată cu criterii lumeşti care iau în calcul referinţe impuse de contexte culturale diferite. Exemplul Apostolilor este cel mai grăitor. Fără a le ştirbi autoritatea, "Domnul nostru Iisus Hristos Şi-a ales ucenicii nu dintre înţelepţii veacului acestuia, nici dintre cei de neam nobil, nici dintre bogătaşi sau dintre cei cu bun renume, ci dintre pescari, tâmplari, şi săraci şi dintre oameni necultivaţi, ca să arate tuturor că nici lipsurile, nici ignoranţa, nici simplitatea sau strâmtorarea şi nimic altceva dintre unele ca acestea nu sunt o piedică pentru zidirea virtuţilor şi pentru cunoaşterea dumnezeieştilor cuvinte şi ale tainelor Duhului". Împreună-lucrarea dintre omilet şi Dumnezeu are tocmai rolul de a scoate în prim-plan învăţătura dumnezeiască, şi nu cultura celui care transmite cuvântul: "Ba chiar şi cel mai lipsit, mai sărac şi mai simplu om, dacă arată râvnă pentru întoarcerea firească spre bunătate, poate nu numai să cunoască învăţătura dumnezeiască, ba chiar poate să devină el însuşi învăţător pentru alţii prin darul lui Dumnezeu. Dar cele care cu adevărat ne împiedică de la cunoaşterea şi de la însuşirea învăţăturilor duhovniceşti sunt trândăvia şi nepăsarea noastră, precum şi grija exagerată pentru lucrurile vieţii de aici şi pentru cele trecătoare, de unde vine şi faptul că nu aflăm nici timp, nici loc pentru ascultarea, cugetarea şi rememorarea celor auzite, şi nici nu ne facem griji pentru cele viitoare şi veşnice". Primirea învăţăturii trebuie să se facă în smerenie şi în stare de mulţumire pentru faptul că Dumnezeu oferă posibilitatea accederii la înţelesuri de nebănuit pentru mintea omenească: "Chiar dacă lucrul acesta este mare şi înalt, şi din această pricină nu este la îndemâna tuturor să fie înţeles, trebuie să aducem mulţumiri Domnului şi Stăpânului tuturor, care a hărăzit tuturor celor ce vin la El prin credinţă, cele ce sunt cu greu de atins şi cu mintea, şi cu cuvântul, fie şi puţin din ele. Luaţi însă aminte cu toţii la tâlcul celor grăite. Căci, chiar dacă cineva nu va putea să le cuprindă pe toate, va înţelege totuşi întreg tâlcul din câteva cuvinte, fiindcă învăţătura Duhului are un înţeles luminos".

Punerea în practică a poruncilor

Acceptarea cuvântului Mântuitorului se face, de asemenea, prin prisma deciziei de a urma şi a pune în practică poruncile Sale, în smerenie şi ascultare: "Aşa cum la cultivarea pământului sunt secerate cele ce au fost semănate, şi dacă se sădesc pomi cu roadă bună sau se seamănă grâu, porumb sau orice altceva dintre cele folositoare, cresc şi dau în pârg, iar dacă, pe de altă parte, sunt udate şi hrănite cele nefolositoare, adică mărăcinii şi spinii blestemului rostit împotriva noastră, atunci se va obţine un pom fără de rod, nefolositor şi purtător de spini, cum sunt mulţi, la fel şi cu privire la suflet: ce fel de dispoziţii ale sufletului seamănă cineva, de acelea se va şi bucura. Şi dacă se foloseşte cineva de predicile folositoare şi aude învăţăturile cele de folos, şi le înţelege duhovniceşte, şi le pune în faptă, atunci va strânge virtuţile şi se va face el însuşi rod bun pentru Dumnezeu, pentru ceilalţi oameni, precum şi pentru sine. Dacă însă nu se bucură de cuvântările cele bune şi nu primeşte duhovniceşte învăţăturile, şi dacă ia drept zădărnicii cele auzite, atunci se sălbăticeşte, se înăspreşte şi hrăneşte patimile cele rele, şi va rodi spinii şi boldurile morţii, sufleteşti şi trupeşti deopotrivă, care sunt păcatele". Cel ce ascultă progresează doar dacă îşi asumă cuvântul primit, chiar dacă acest cuvânt este uneori dificil de pus în lucrare.

Vorbirea în pilde

Faptul că adesea Hristos le vorbeşte unora dintre ascultătorii săi în pilde, iar altora lămurit este şi pentru învăţătorul omilet din toate timpurile un îndemn de discernere a voinţei şi calităţii duhovniceşti a auditoriului. Vorbirea în pilde înseamnă respectul pe care propovăduitorul trebuie să îl aibă în faţa libertăţii de alegere a celui care ascultă: "Dacă ar avea cineva îndrăzneală să-I zică Lui: Dar ce este aceasta, o, Stăpâne, Tu, Care singur eşti lumina tuturor celor care zac în întunericul necunoştinţei, lumina care luminează pe tot omul ce vine în lume, acum îi luminezi numai pe cei care sunt aleşi drept ucenici ai Tăi, iar celorlalţi le vorbeşti acoperit, ca să nu priceapă şi să nu fie luminaţi? Da, zice, fiindcă a voit să zidească în această lume numai pe om, o fiinţă cu voie liberă, dar a venit în lume nu ca să nimicească, distrugând, ci ca să mântuiască făptura mâinilor Sale". Parafrazând cuvintele Mântuitorului, Sfântul Grigorie Palama insistă asupra libertăţii pe care Dumnezeu o respectă omului. Vorbirea în pilde îi protejează pe cei mai puţin doritori de împărtăşirea de harul dumnezeiesc de un contact abrupt cu învăţătura dumnezeiască. Hristos nu aduce sentinţe definitive celor cu o anumită reticenţă iniţială la cuvântul Său, ci pune în prim-plan Revelaţia şi timpul împlinirii poruncilor - "vara împlinirii şi rodirii cuvântului", tocmai pentru a oferi tuturor, la nivelul real de percepţie, hrana cea mai potrivită: "Pentru aceasta, nu voi atrage la Mine pe nimeni cu forţa, ci socotesc că este drept ca numai pe cei vrednici, care voiesc din liberă alegere să fie luminaţi, şi pe cei care însetează şi caută să şi lucreze cu fapta cunoştinţa cea mântuitoare". Retorica palamită capătă sensul cel mai potrivit în ansamblul întregii teologii a Sfântului Grigorie. Nu putem disocia teologia sa de expunerea acestei teologii într-o manieră pastorală. În acest sens, accentuează foarte mult faptul că învăţătura lui Dumnezeu poate fi accesibilă tuturor, dar este intransigent atunci când este vorba de modalitatea în care primitorii învăţăturii o aplică. Darul Duhului este pentru toţi, însă nivelurile de acceptare sunt diferite, de aceea, Sfântul Grigorie Palama este foarte atent atunci când le subliniază. Capacitatea de acceptare şi de punere în lucrare a Revelaţiei nu este potenţată, aşa cum am văzut în nenumărate rânduri, de achiziţii intelectuale sau de abilităţi retorico-filosofice, ci de primirea şi asumarea cuvântului prin credinţă şi asceză.