Preoţia lui Hristos şi a Bisericii

Una dintre cele mai importante Sfinte Taine ale Bisericii, prin care se dezvoltă şi se desăvârşesc lucrările lui Dumnezeu în lume, este Preoţia (Taina Hirotoniei), taina tainelor şi ştiinţa ştiinţelor, după toţi Sfinţii Părinţi.

Pregătirea aperceptivă

Este cunoscut faptul că Sfin­te­le Taine transmit cre­din­cio­şi­lor sub o formă văzută harul ne­­vă­zut al Sfintei Treimi spre în­să­nătoşirea firii şi de­să­vâr­şi­rea vie­ţii duhovniceşti. Dacă toţi cre­dincioşii pot beneficia de Tai­na Botezului, a Mirului, a Eu­ha­ris­tiei, a Cununiei, a Po­că­­inţei şi a Maslului, există o Tai­nă ca­re se administrează nu­mai anu­mi­tor credincioşi a­leşi din sânul Bi­sericii pentru o misiune spe­cia­­lă de călăuzire a cre­din­cio­şi­lor pe calea mântui­rii.

Anunţarea temei

Aceasta este Taina Preoţiei, des­pre care vom face în conti­nu­a­re unele referiri.

Tratarea

Originea Preoţiei

Mântuitorul Iisus Hristos este întemeietorul Tainei Preo­ţiei. El Însuşi i-a ales pe Sfinţii A­postoli şi i-a învăţat, prin ac­ti­­vi­tatea Sa în lume, cele ale Îm­pă­răţiei lui Dumnezeu, în­vred­­ni­­cindu-i de cinstea deo­se­bită de a propovădui Sfânta Evan­ghe­lie şi de a săvârşi fapte mi­nu­­nate: Precum M-a trimis pe Mi­ne Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat a­su­pra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta pă­ca­te­le, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute (Ioan XX, 21-23). După Înălţarea la cer a Mân­tuitorului Iisus Hris­tos, Sfin­ţii Apostoli au săvârşit Sfân­ta Taină a Preoţiei prin pu­­­nerea mâinilor: hirotonindu-le preoţi în fiecare biserică, ru­gân­du-se cu postiri, i-au în­cre­din­ţat pe ei Domnului în Care cre­zuseră (Fapte XIV, 2). Ast­fel, Preoţia (Hirotonia) devine Tai­nă a Bisericii - Trupul lui Hris­tos, în care, prin punerea mâi­nilor şi rugăciunea ar­hie­re­u­lui, Hristos Însuşi este cel ca­re îmbracă cu puterea Duhului Sfânt pe episcop, preot sau diacon, pentru a propovădui cu au­to­­ritate cuvântul lui Dum­nezeu, pentru a sfinţi (să­vâr­şind Sfintele Taine) şi a condu­ce spre Împărăţia cerească pe cei încredinţaţi spre păstorire. Ha­rul Preoţiei îşi are izvorul di­rect în însăşi Preoţia sau Ar­hi­e­ria nevăzută a lui Hristos, e­xer­­citând în numele şi cu pute­rea lui Hristos întreita slujire în Biserică. Acest „filon” al ha­ru­lui preoţiei s-a transmis curat, nealterat, cu aceeaşi putere pâ­nă în zilele noastre şi se va tran­smite neîntrerupt, până la sfâr­şitul veacurilor, pentru cei a­ta­şaţi de Tradiţia şi învă­ţă­tu­ra Bisericii.

Necesitatea Preoţiei lui Hristos

În istoria omenirii abundă do­vezile în spaţiul religios de pre­zenţa unor magicieni, sibile, pro­fetese, slujitori păgâni ai di­ver­şilor zei (Baal, Astarta etc.) ca­re slujeau divinităţii, indife­rent de reprezentarea acesteia. Ca un fir roşu, în conştiinţa o­me­nirii a existat permanent ne­voia de cineva care să facă le­gă­tura între om şi Dum­nezeu, cel prin care divinitatea îşi comunica dorinţele. Această ca­racteristică a tuturor po­poa­re­lor din toate timpurile ne a­ra­­tă necesitatea unei călăuze ca­re să cunoască drumul către Dum­nezeu, nevoia de un mij­lo­ci­tor. Superioritatea preoţiei în creş­tinism faţă de tentativele an­cestrale ale celorlalte religii de a-l aduce pe om înaintea lui Dum­nezeu constă în valorile pe care le aduce cu sine creştinismul. Aici, în creştinism, Dum­nezeu este Singurul viu şi Ade­vă­rat! Este Persoană (chiar şi în Vechiul Testament Dum­nezeu se face cunoscut în adie­re de vânt, tunete, fulgere etc., nu este cunoscut ca persoană). El nu aduce frică sau durere, es­te Dumnezeul iubirii şi al ier­tă­rii. El Se aduce pe Sine ca Jert­fă (în Euharistie, pe Masa Sfân­tului Altar) şi în acelaşi timp El Însuşi învaţă, păs­to­reş­te, comunică harul sau binecu­vân­­tarea Sa, în mod văzut, prin preoţii Săi. Prin ei se iartă pă­catele oamenilor, care nu-i pu­ţin lucru! Sfântul Ioan Gură de Aur spune despre preot: Es­te o nebunie să dispreţuieşti pe cel fără de care nu putem do­bân­di nici mântuirea, nici bu­nă­tăţile făgăduite. Mai mult, în­­vestirea unui candidat la Tai­na Preoţiei (arhiereu, preot sau di­acon) se face în Sfântul Altar, în genunchi, cu capul pe colţul Sfin­tei Mese, unde se află li­pi­tă iconiţa cu Sfântul Ioan E­van­­­ghelistul (în celelalte col­ţuri se află Evangheliştii Ma­tei, Mar­cu şi Luca). De ce chiar aco­lo? Dacă vă amintiţi, Sfân­tul Ioan este numit în Evan­ghe­lie u­ce­nicul care-L iubea (pe Dom­­nul), cel care-şi pleacă, la Cina cea de Taină, capul pe piep­tul Mân­tuitorului, iar la mo­mentul Răs­tignirii a fost sin­gurul dintre Apostoli care n-a fugit! Iu­bi­rea faţă de Hristos nu l-a lăsat. Şi-a asumat res­ponsabilitatea pre­zenţei lângă Sfânta Cruce. Lui îi este în­cre­din­ţată Maica Dom­nului: Fe­me­ie, iată fiul tău! Apoi a zis u­ce­nicului: Iată ma­ma ta! (Ioan XIX, 26-27). Şi-a asumat, de fapt, Crucea lui Hris­tos, iubire şi jertfă în ace­laşi timp. Iată ce-şi asumă un vii­tor preot: jertfelnicie şi iubire aşa cum a avut Sfân­tul Ioan faţă de Domnul. Din a­ceas­­tă perspecti­vă, preoţia Lui nu poate fi com­pa­rată cu nimic altceva.

Preoţia sacramentală şi preoţia universală

Când vorbim de preoţie ca mi­siune specială rânduită de Mân­­tuitorul şi de Sfinţii Apos­to­li, ne referim la preoţia sacra­men­­tală (episcop, preot şi diacon) destinată prin excelenţă slu­­jirii Sfântului Altar. Deşi a­tât de evidente treptele preo­ţi­ei, se vorbeşte şi de o preoţie u­ni­­ver­­sală, a tuturor cre­din­cio­şi­lor: Iar voi sunteţi seminţie a­lea­să, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dum­nezeu, ca să vestiţi în lu­me bunătăţile Celui ce v-a che­mat din întuneric la lumina Sa cea minunată (I Petru II, 9). În ca­zul acesta, Sfântul Apostol Pe­tru se referă la toţi cei care au primit Taina Botezului, iar mai apoi prin Mirungere şi Eu­ha­ristie devin pietre vii, casă du­hovnicească, preoţie sfântă (I Petru II, 5). Iată sensul preo­ţiei universale, în care toţi cre­din­­cioşii sunt chemaţi să ves­teas­că şi ei, alături de episcopi şi preoţi, bunătăţile lui Hristos. În­să preoţia universală forma­tă din toţi credincioşii care par­ti­­cipă la viaţa Bisericii nu o ex­clu­de pe cea sacramentală. Alt­fel, cum am putea înţelege cu­vin­tele Sfântului Apostol Pa­vel: Oare toţi sunt apostoli? Oa­re toţi sunt prooroci?... (I Co­rin­teni XII, 29). Aşadar, între cele do­uă preoţii există o distincţie, dar în acelaşi timp şi o îm­pre­u­nă-lucrare spre zidirea tuturor. Gân­diţi-vă, nu poate exista Bi­se­rica fără episcop. Fără el - spu­ne pr. Stăniloae -, Hristos nu are un chip văzut prin care să sfinţească preoţi, săvârşitori ai Tainelor, în folosul credincio­şi­lor. De asemenea, nici episco­pul nu poate exista fără Bi­se­ri­că, unde aţi văzut episcop fără cre­din­cioşi, sau păstor fără tur­mă?

Recapitularea

Cine a întemeiat Taina Pre­o­ţiei? În ce constă superiorita­tea preoţiei în creştinism? Ce pri­meşte un candidat la pre­o­ţie? Care este diferenţa dintre pre­oţia sacramentală şi preoţia uni­versală?

Asocierea

După rânduiala oficierii Tai­nei, Hirotonia se aseamănă cu Tai­na Cununiei. Înconjurarea me­sei şi cântarea: Sfinţilor mu­ce­nici... şi Isaie, dănţuieşte... ex­pri­mă bucuria du­hov­ni­ceas­că a celor care prin hirotonie se u­nesc cu Biserica.

Generalizăm spunând că Tai­na Preoţiei este acea Sfântă Tai­nă prin care candidatul, în­de­plinind condiţiile necesare, pri­meşte, prin punerea mâi­ni­lor episcopului şi rostirea ru­gă­ciu­nii, harul sfinţitor al Du­hu­lui Sfânt, pentru a putea conti­nua tripla activitate a Mântui­to­­rului: de sfinţire, învăţare şi con­ducere a credincioşilor pe dru­mul mântuirii.

Aplicăm afirmând că un vii­tor preot trebuie să îndepli­neas­­că anumite condiţii pentru a putea fi hirotonit: să fie licen­ţi­at în teologie, să aibă calităţi mo­rale demne de un viitor pre­ot, precum şi acordul duhov­ni­cu­lui delegat de episcop, înaintea căruia se spovedeşte.

Repere bibliografice:

Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Te­ologia Dogmatică, vol. III, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti 2003;

Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Efrem Si­rul, Despre Pre­oţie, traducere pr. Dumitru Fe­cio­­ru, Editura Biserica Ortodoxă, 2004;

Pr. Prof. Sorin Cosma, Cuvinte ale dreptei credinţe, Arad, 1992.