Primat şi sinodalitate

În Biserica Ortodoxă nu există pretenţia primatului universal. Fiecare episcop este un punct de reper în eparhia sa, iar într-o mitropolie sau o patriarhie, mitropolitul sau patriarhul exercită propriul primat în spiritul sinodalităţii. Profesorul Michel Stavrou ne oferă o analiză şi o paralelă a acestor două principii: sinodalitate şi primat, din punctul de vedere ortodox şi romano-catolic.

Într-un articol apărut recent în "Bulletin de Litterature Ecclesiastique", revistă editată de Institutul Catolic din Toulouse, profesorul Michel Stavrou, de la Institutul "Saint Serge" din Paris, face o analiză a problematicii sinodalităţii eclesiale şi a raportului acesteia cu primatul universal al scaunului Romei.

Simfonia, între sinodalitate şi primat în Biserica Ortodoxă

Michel Stavrou îşi dezvoltă analiza plecând de la constatarea că în Biserică principiul sinodalitătii este întotdeauna completat de cel al primatului (aici se referă la primat în sensul său general, fără legătură cu primatul scaunului Romei). Canonul 34 apostolic pune bazele acestei atitudini: pe de o parte, sinodalitatea este o realitate inerentă în Biserică, care decurge din însăşi structura euharistică a Bisericii, reflex al vieţii intratrinitare. Primatul are însă rolul de a completa sinodalitatea, ambele fiind două principii distincte, dar care nu pot fi despărţite de facto în viaţa Bisericii. Oriunde este prezentă sinodalitatea este prezent şi principiul primatului. De asemenea, orice manifestare a unui primat nu îşi găseşte justificarea decât în cadrul eclesiologic al sinodalităţii. Fiecare unitate administrativ-bisericească face apel la această tensiune pozitivă între sinodalitate şi primat. Spre exemplu, sinodul unei mitropolii, alcătuit din toţi episcopii acelei mitropolii, va avea întotdeauna ca reper primatul mitropolitului, fără însă a absolutiza acest primat, ci doar potenţând realitatea eclesiologică naturală a acestor două principii. Toate afirmaţiile de până acum sunt valabile pentru viziunea ortodoxă asupra relaţiei dintre conciliaritate şi primat.

Primatul papal: denaturare a sinodalităţii

În Biserica Romano-Catolică, chiar şi după Conciliul Vatican II, eclesiologia rămâne centrată pe primatul papal (Michel Stavrou remarcă că deja expresia "primat papal" este un epitet superflu, nemailăsând loc de interpretări suplimentare). Reciprocitatea dintre principiul sinodalităţii şi cel al primatului devine în Biserica Romano-Catolică doar o "reciprocitate unilaterală", manifestată între Episcopul Romei şi Colegiul Episcopal. Evident, poziţia romano-catolică nu este deloc asemănătoare cu cea ortodoxă: dacă în Răsărit primatul mitropolitului sau al patriarhului este unul înglobat natural în principiul sinodalităţii, în Apus, abordarea eclesiologică romano-catolică ignoră rolul decisiv al viziunii ortodoxe asupra primatului mitropolitan sau patriarhal. Problema eclesiologică apărută este una de o importanţă majoră: considerând Scaunul Romei ca unic reper dezvoltat de şi prin prisma principiului primatului, în mod automat, eventualele poziţionări la nivel inferior (arhiepiscopii, dioceze etc.) nu sunt decât forme diluate ale primatului papal. În eclesiologia romano-catolică, primatul unui arhiepiscop în dioceza sa nu derivă din realitatea euharistică, constitutivă Bisericii, ci derivă din apartenenţa la Scaunul Primat al Romei. Orice episcop este reprezentantul unei Biserici locale care este deplină nu în virtutea euharistiei, ci în virtutea dependenţei de Roma. Bineînţeles, impasul este unul major: în viziunea ortodoxă, fiecare Biserică locală are plinătatea tocmai prin prezenţa Euharistiei, şi nu prin apartenenţa la un pol de autoritate suprem. Sinodalitatea şi primatul se declină în Biserica Ortodoxă la toate nivelele vieţii bisericeşti. Această realitate ar putea fi aplicată şi la nivel universal, având în vedere necesitatea unui primat, a unui primus inter pares între diferitele Biserici autocefale. Michel Stavrou consideră că doar în acest context Biserica Romei ar putea fi reconsiderată ca instanţă a primatului universal, fără pretenţiile actuale de "matriarhat bisericesc". Michel Stavrou afirmă: "Pretenţia Primatului universal al Romei conducea inevitabil la afirmarea caracterului unic, care nu lasă loc nici unei analogii. Mult timp, Biserica Romei nu a recunoscut Canonul al 28-lea al Sinodului de la Calcedon, care considera Constantinopolul pe locul al doilea, imediat după Roma. Se va ajunge până la urmă la recunoaşterea patriarhiilor orientale, la sinodul de la Lateran din 1215, însă viziunea acestei recunoaşteri a fost marcată puternic de contextul ocupaţiei latine de la Constantinopol, precum şi de o manieră proprie de analiză: conform doctrinei atestate la Roma în documentul Decretum Gelasianum, Scaunul Romei beneficia, prin hotărâre divină, de privilegiul petrin de a fi capul tuturor Bisericilor autocefale. Patriarhiile Alexandriei şi Antiohiei nici măcar nu erau considerate de facto ca entităţi autocefale, independente, ci cel mult ca participante la alcătuirea corpului eclesiastic dependent de Scaunul Romei. În secolul al XIII-lea, papa Inocent III insistă mult asupra ideii "matriarhatului" Romei: Roma este mama tuturor Bisericilor. Patriarhul Ioan X avea să-i răspundă: "Dat fiind faptul că există cinci Biserici împodobite cu rangul de patriarhie, Roma nu poate fi decât prima între surorile care au acelaşi rang"". Chiar dacă în primul mileniu a existat un primat roman în Biserica Universală, acesta a fost înţeles extrem de diferit în Răsărit şi în Apus.

Soluţii eclesiologice

Michel Stavrou consideră că suprimarea de către Papa Benedict al XVI-lea a titlului de "patriarh al Occidentului" din Anuarul pontifical a constituit pentru ortodocşi un gest ambiguu şi regretabil. Papa rămâne cel care îşi exercită jurisdicţia asupra comunităţilor de rit latin, iar suprimarea acestui titlu nu face decât să întărească ideea că pretenţia Papei de universalitate jurisdicţională este încă destul de actuală. Revenirea la situaţia acceptării că Papa nu este decât patriarh al jurisdicţiei sale ar putea schimba viziunea asupra pretenţiilor de universalitate ridicate de Biserica Romei. Asumarea rolului de "slujitor al slujitorilor lui Dumnezeu" ar putea fi singura cale prin care Roma şi-ar putea recăpăta statutul de "primul între egali", statut adesea recunoscut în primul mileniu creştin.

Principiul eclesiologic euharistic ortodox este un punct de reper important la care face referiri repetate profesorul Michel Stavrou în articolul său. Dincolo de barierele de principiu, singurul aspect care poate oferi soluţii reale pentru înţelegerea simbiozei ortodoxe dintre sinodalitate şi primat este înţelegerea descentralizării ortodoxe: "Biserica este acolo unde este euharistia". Bisericile locale nu sunt variante diluate ale Bisericii Universale, iar sinodalitatea este singura realitate care poate potenţa această dinamică a viziunii ortodoxe asupra eclesiologiei.