Primejdia minciunii și iscusința diavolilor de a înșela

Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul al XII-lea, 88-89, Editura Cuvântul Vieții, București, 2020, pp. 202-204

„Scânteia se aprinde din lovirea cre­menii cu amnarul, și minciuna, din poliloghie și din gluma neroadă. Minciuna este prăpădul dragostei, și jurământul mincinos, lepădarea de Dumnezeu. Nici un om cuminte nu va putea socoti minciuna păcat mic: Sfântul Duh a înfierat această patimă mai mult decât oricare alta prin această înfricoșătoare hotărâre: Pierde-vei pe toți cei ce grăiesc minciuna (Psalmi 5, 6), precum grăiește David către Dumnezeu. Prin urmare, ce răspundere mare vor avea aceia care întăresc minciuna cu jurământ.

Am văzut pe unii fălindu-se cu min­ciuna și cum, flecărind glume ne­roade, ațâțau râsul, nimicind în chip jalnic lacrimile de pocăință de la cei ce îi ascultau. Diavolii, când ne văd, după începerea glumelor nefericitului dascăl, că încercăm să ne depărtăm ca de o ciumă molipsitoare de ascultarea acestor glume neroade, atunci încearcă ei să ne momească prin unul din aceste două gânduri: Nu întrista, ne sfătuiesc ei, pe dascăl, ori Nu te arăta tu mai iubitor de Dumnezeu decât cei de față. Tu însă nu întârzia: fugi repede; altminteri, rugăciunea ta va fi spurcată de aduce­rea-aminte de glumele auzite. Dar nu numai să fugi, ci și să spargi acel loc rău de adunare, trântindu-i în mijloc aducerea-aminte de moarte și de judecată. Nu-i prea rău dacă ieși din această comedie puțin stropit de slavă deșartă, pentru că te vei afla singurul mijlocitor de folos tuturor.

Fățărnicia este maica și, de multe ori, pricinuitoarea minciunii; unii rânduiesc că fățărnicia nu-i altceva decât plan mai dinainte rânduit și plăsmuitor al minciunii, unit și încolăcit unul într-altul. Cine a agonisit frica de Dumnezeu s-a înstrăinat de minciună, avân­du-și judecător nematerialnic propriul său cuget. După cum la toate patimile cunoaștem deosebirea după paguba adusă, tot așa este și cu minciuna: alta este vina celui ce minte din frică de pedeapsă, și alta a celui ce minte fără să fie pus în fața primejdiei. Pentru că unul minte din des­fătare, altul din poftă de plăceri, altul pentru a stârni hazul celor de față, și altul pentru a unelti să facă rău fraților.

Minciuna piere din gura mincino­șilor din frica de pedeapsă, dar ea piere desăvârșit numai din pricina lacrimilor de pocăință. Mincinosul se ușurează dând vina pe seama împrejurărilor și socotește adesea pierdere de suflet duhul de dreptate. Bărbatul plăsmuitor de minciuni pretinde că urmează pe Raav [Rahab - n.red.] (Iosua Navi 2, 1-24) și zice că pierderea sa uneltește mântuirea altora.

Când ne vom dezbrăca de duhul minciunii cu totul, vom putea avea pretenția că facem apel și la ea, dar cu teamă și la nevoie. Pruncul nu știe să mintă, nici duhul (omul) înțăr­cat de răutate. Cel desfătat de vin spune întru toate, fără să vrea, adevărul, și cel dăscălit de smerenie nu poate minți.

Treapta a douăsprezecea: cine s-a suit pe ea a dobândit rădăcina tuturor bunătăților.” 

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)