Răbdarea și lucrarea binelui

Între cele mai cunoscute texte ale Sfântului Apostol Pavel se numără, cu siguranță, „imnul dragostei” din capitolul 13 al primei Epistole către Corinteni. O descriere a manifestărilor iubirii și, în același timp, o suită de criterii după care dragostea poate fi recunoscută. Cuvintele Apostolului sunt puternice și s-au înscris în memoria umanității creștine. Între altele, o scurtă trimitere la felul în care Sfântul Pavel descrie dragostea găsim la avva Pimen, care zicea: „Dacă un frate se ducea la avva Ioan cel Pitic, acesta îl primea cu dragostea despre care vorbește Apostolul: Dragostea rabdă mult și face bine”.

Avva Pimen este unul dintre bătrânii care, deși iubit de ucenici și căutat de oameni, se raportează cu admirație la ceilalți părinți ai deșertului. O parte însemnată din cuvintele care ne-au rămas de la el sunt, de fapt, reluări ale gândurilor și experiențelor altor părinți. În panoplia admirațiilor, un loc aparte îl ocupă avva Ioan Colov, sau Ioan cel Pitic, un ascet cunoscut pentru smerenia și dragostea lui. Avva Ioan cel Pitic întrupează dragostea așa cum o descrie Apostolul Pavel. Dragostea despre care vorbesc părinții de­șertului nu este un sentiment, o trăire lăuntrică, ci este o formă de acțiune. Evident, componenta interioară nu este negată, dar nu aceasta primează. Dragostea avvei Pimen era în primul rând răbdare. Pornită din dragoste, răbdarea este o formă de generozitate. Îi oferi celuilalt din timpul tău, din energia ta, îl suporți cu toate neajunsurile și neputințele sale. Răbdarea este o manifestare a empatiei. În clipa în care intuiești ce trăiește celălalt, ți-l asumi, îl integrezi în viața ta și poți să rabzi. Fără empatie, fără o privire reală înspre adevărul, adesea tragic, al celuilalt, răbdarea este cel mult indiferență. Răbdarea este adesea un act ascetic, o formă de luptă cu sinele, un moment adecvat pentru cel care o practică de a se cunoaște mai bine. În raport cu celălalt, răbdarea poate apărea ca o formă de pasivitate. Stai și asculți în tăcere sau înduri pur și simplu o prezență nu foarte agreabilă. Tocmai pentru a evita o astfel de răbdare indiferentă, rece, ea este însoțită, în cuvântul avvei Pimen, de facerea binelui. Dacă răbdarea poate să fie pasivă, lucrarea binelui implică de fiecare dată acțiune. Binele în lumea coruptă nu se realizează cu ușu­rință, ci implică, de fiecare dată, efort şi sacrificiu.

Raportul just dintre pasivitate și acțiune, dintre răbdare și facerea binelui este un act de discernământ. Fără dorința și disponibilitatea de a face bine, răbdarea virează către indiferență. Fără răbdare, dorința de a face bine poate duce la un activism rău, la agitație și haos. În lipsa răbdării, binele așteptat riscă să nu se mai împlinească niciodată. Luate împreună, însă, răbdarea și facerea de bine sunt expresiile cele mai cristaline ale iubirii.