Răbdarea şi sfârşitul lumii

Nu ştiu dacă la un moment dat ţi-a atras atenţia cuvântul răbdare, dacă cineva ţi-a adresat frecventa sintagmă „ai puţină răbdare!” sau dacă tu i-ai spus-o cuiva şi în acel ceas te-ai întrebat: „Ce-o mai fi răbdarea asta?”

Teoretic ştim cu toţii că răbdarea e o calitate, un fel de virtute pe care ar trebui s-o avem cu toţii, cel puţin în anumite momente ale vieţii, pentru a trece cu bine peste ele. Şi uneori dăm dovadă de răbdare, dar de cele mai multe ori constatăm că ar fi trebuit să avem răbdare abia după ce faptul care o reclama s-a consumat.

Totuşi, răbdarea, aşa cum este descrisă în Evanghelie, pare a fi mai mult decât o simplă capacitate de a suporta anumite evenimente, de a nu-ţi pierde cumpătul, spre pildă. Mântuitorul vorbeşte despre răbdare ca despre o stare definitorie pentru omul care reuşeşte să-şi ducă viaţa la bun sfârşit în ciuda tuturor problemelor şi necazurilor pe care le poate întâmpina pe parcursul întregii sale existenţe. Răbdarea, aşa cum apare în cuvintele Mântuitorului, în special cap. 24 al Evangheliei după Matei, este o forţă fără de care omul nu va putea rezista în vremurile sfârşitului lumii. Or, sfârşitul lumii noastre, potrivit Evangheliei, va fi precedat de multe şi înfricoşate nenorociri a căror cauză va fi înmulţirea păcatelor şi fărădelegilor în lume. Între momentele de mare însemnătate din acele vremuri, Mântuitorul proroceşte o nemaivăzută prigonire a creştinilor „pentru numele Lui”. Adică lumea va degenera, îşi va pierde valorile, reperele fireşti, nu va mai înţelege binele şi dragostea, va alege cu bună-ştiinţă răul și viclenia, iar creştinii vor fi prigoniţi tocmai pentru credinţa lor în bine, pentru felul lor curat de a fi, diferit de restul lumii. Aici însă, Mântuitorul ne asigură că, deşi vor fi vremuri neînchipuit de grele, „cel ce va răbda până la sfârşit se va mântui” (Mt. 24, 13). De ce oare leagă Mântuitorul supravieţuirea dintre acele vremuri eshatologice, dar şi mântuirea în principal de răbdare? N-aş putea să răspund cu exactitate la această întrebare. Cred însă că doar trăirea răbdării ne poate descoperi ceva din puterea şi din finalitatea ei. Adică, să vedem şi să experimentăm cum funcţionează răbdarea în contextul nostru, în relaţia cu cineva, cu un alt om, cu omul meu.

Să luăm, pentru o mai bună lămurire, un exemplu paradigmatic din cele oferite de trăirea Părinţilor pustiei. În Pateric se povesteşte că doi fraţi după trup au devenit monahi şi vieţuiau aproape unul de celălalt. Numai că din pricina unei îndrăzneli prea mari, datorate familiarităţii ce o aveau de dinainte de intrarea lor în monahism, se certau destul de des. Atât de des încât situaţia ajunsese de nesuferit. Până când unul dintre ei a grăit: „Aşa nu se mai poate! Uite ce vom face: te rog, când voi veni asupra ta, rabdă-mă, şi când vei veni şi tu asupra mea, te voi răbda şi eu! Şi făcând ei așa, s-au odihnit în celelalte zile ale vieții lor” (Avva Pavel Meșterul, 1).

Această întâmplare se poate constitui în pildă de reflectat şi de urmat pentru oricine, monahi sau mireni căsătoriţi. Pilda conţine însă o subtilitate, altfel nici nu s-ar fi păstrat ca model. Se vede aici că răbdarea nu este pretinsă, nu este impusă, ci fiecare şi-o asumă pe rând în momentul critic pentru celălalt. Aceasta pare a fi modalitatea salutară de înţelegere şi rezolvare a conflictelor şi a ispitelor. De asemenea, pilda mai descoperă un fapt interesant şi actual: obişnuinţa cu o anumită persoană poate degenera uneori în îndrăzneală, iar îndrăzneala în asuprirea celuilalt şi, dacă celălalt nu are răbdare, atunci se naşte cearta. Iar certându-te o dată, se vede că următoarea ceartă se aprinde mai lesne, până când cearta se transformă ea însăşi într-o obişnuinţă insuportabilă, aşa cum a fost descrisă în întâmplarea din Pateric.

Revenind acum la valenţa eshatologică a răbdării, mărturisesc că nu ştiu ce dimensiuni va avea răbdarea la sfârşitul acestei lumi, de asemenea, cum se va manifesta lipsa răbdării în acele vremuri şi efectul acestei lipse în distrugerea şi dispariţia lumii pământeşti. Însă ştiu cu certitudine că pierderea răbdării în plan personal poate conduce la distrugerea lumii noastre lăuntrice şi a relaţiei cu aproapele. Iar dacă aceste cazuri vor deveni o regulă, atunci lipsa răbdării va duce nu numai la sfârșitul lumii văzute, ci şi la pieirea a nenumărate lumi lăuntrice nevăzute, tot atât de multe pe cât vor fi şi persoanele care au renunţat să mai dobândească, într-un fel sau altul, răbdarea.