Recunoștința noastră față de Dumnezeu

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan, Omilia 27, 3, în Părinți și Scriitori Bisericești (2016), vol. 15, pp. 257-258

„Să luăm aminte la iubirea Lui. Să ne rușinăm de iubirea Sa de oameni covârșitoare. Pentru noi, El nu L-a cruțat nici pe Fiul Său Unul-Născut, iar noi și bunurile le ținem pentru noi. El și pe adevăratul Său Fiu L-a dat pentru noi, iar noi nici argintul nu-l disprețuim pentru El, și nici măcar pentru noi. Cum să fie acestea vrednice de iertare?

Dacă vedem un om că se pune în primejdie de moarte pentru noi, îl așezăm mai presus de toți și îl numărăm între prietenii cei mai apropiați și îi încredințăm toate bunurile noastre, spunând că sunt ale lui mai degrabă decât ale noastre. Și nici așa răsplata pe care i-o dăm nu ni se pare de ajuns. Dar față de Hristos nici măcar această măsură a recunoștinței nu o arătăm. El Și-a pus sufletul pentru noi și cinstitul Său sânge l-a vărsat pentru noi, care nu suntem nici binevoitori, nici buni. Iar noi nici măcar bani nu vărsăm pentru folosul nostru, ci Îl trecem cu vederea pe Cel care a murit pentru noi, lăsându-L gol și străin (cf. Matei 25, 35-36).

Cine ne va izbăvi de osânda ce va să fie? Dacă nu Dumnezeu, ci noi înșine ne-am osândit, oare nu am aruncat sorții împotriva noastră? Oare nu ne-am condamnat la focul gheenei, pentru că pe Cel care Și-a pus sufletul pentru noi L-am trecut cu vederea, lăsându-L să Se topească de foame (cf. Matei 25, 35)? Și de ce vorbesc de bani? Și mii de suflete de am avea, nu ar trebui să le punem pe toate pentru El? Și nici așa nu am face ceva vrednic de binefacerile Sale.

Cel care face o binefacere cel dintâi își arată lămurit bunătatea, iar cel care primește binefacerea, orice ar da în schimb, dă din datorie, nu face o favoare.”

Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu