Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Patristica „Rodul său va da în vremea sa...”

„Rodul său va da în vremea sa...”

Galerie foto (3) Galerie foto (3) Patristica
Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 14 Dec, 2020

„Și va fi ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa și frunza lui nu va cădea și toate câte va face vor spori” (Psalmi 1, 3). Cel care nu se desparte de izvoarele apelor dumnezeiești va crește sufletește asemenea unui arbore frumos, va rodi virtuțile și va purta cu ușurință ostenelile ascetice, sporind în toate. Frumoasa făgăduință a Psalmului 1 cuprinde imaginea întregii noastre vieți duhovnicești.

Utilizarea asemănării omului sfânt cu un pom frumos dezvoltat este folosită și de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, când ne spune: „Orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune. Iar orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc” (Matei 7, 17-19) și, în alt loc: „Fiecare pom se cunoaşte după roadele lui. Că nu se adună smochine din mărăcini şi nici nu se culeg struguri din spini” (Luca 6, 44). Un pom care nu se află aproape de „izvoarele apelor” riscă să-și piardă toată seva interioară, să nu mai rodească și, în timp, nici să mai înfrunzească. Aceste „izvoare ale apelor” semnifică harul Duhului Sfânt, relația noastră interioară cu Dumnezeu, care se aseamănă cu o adăpare continuă din apa vieții. Tot Mântuitorul ne spune: „Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (Ioan 7, 38). Precum pomii au nevoie de apă pentru a subzista, la fel și viața duhovnicească a omului are nevoie de harul dumnezeiesc pentru a fi vie. O altă scenă, cu totul deosebită, care evidențiază această legătură esențială, ne este dezvăluită în Apocalipsă: „Şi mi-a arătat, apoi, râul şi apa vieţii, limpede cum e cristalul şi care izvorăşte din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului, și în mijlocul pieţei din cetate, de o parte şi de alta a râului, creşte pomul vieţii, făcând rod de douăsprezece ori pe an, în fiecare lună dându-şi rodul; şi frunzele pomului sunt spre tămăduirea neamurilor” (Apocalipsa 1, 2). Imaginea din Psalmul 1, 3 este repercutată aici într-o privire eshatologică: omul duhovnicesc este asemănător cu Hristos, Pomul vieții, care rodește spre viața veșnică și tămăduiește prin „frunze” (a se citi încercările pătimite) pe cei care s-au îndepărtat de El.

A da rodul la vremea potrivită

Dacă un pom rodește prea devreme există riscul ca vremea nepotrivită - furtunile primăvăratice, înghețul de la finalul iernii, seceta timpurie - să îi distrugă toate fructele. Dacă rodește prea târziu, atunci roadele sale nu vor mai prezenta interes pentru cei care ar trebui să le culeagă și vor fi lăsate să se usuce pe ramuri. Aici avem un simbolism important. Cei care ro desc prea devreme sunt cei tineri, care, înainte de a avea cu ade vărat o experiență spirituală bogată, încep să facă totul după propria minte și voie. De aceea, ajung cu ușurință să rătăcească de la credință sau să amestece binele cu răul, fiind încă lipsiți de discernământ. Cei care rodesc prea târziu sunt cei care au dobândit o experiență spirituală, dar, din cauza mândriei și a slavei deșarte, roadele lor sunt târzii și cu neputință de mâncat. Un bătrân mândru va fi ocolit de cei cunoscători, chiar dacă a dus o viață duhovnicească înaltă. Roadele sale se vor usca pe ramuri, pentru că nu a însoțit lucrarea sa duhovnicească de smerenia atât de utilă și însemnată. A rodi la vremea potrivită înseamnă a aștepta cu smerenie și răbdare plinirea momentului oportun, pe care-l va hotărî Dumnezeu. Oricare altă variantă este periculoasă pentru mântuire. Un arbore veșnic verde. Așa este descrisă în acest verset osteneala trupească. Frunzele sunt un simbol al faptelor bune și al exercițiilor ascetice. Iar frunzele care cad devin, indirect, o metaforă a nepriceperii spirituale fie prin ignorarea împlinirii lor, fie prin încercarea păstrării unui regim mult prea aspru. Nu cad frunzele acolo unde pomii sunt capabili să facă față și verii, și iernii cu aceeași dârzenie. Iar astfel de pomi se întâlnesc în zone de munte, în spații unde vremea (din nou, această comparație „meteorologică”!) este greu de îndurat. Așadar, pentru a ne păstra „frunzele” veșnic verzi, trebuie să fim temperați și cu dreaptă socoteală în ceea ce privește viața noastră ascetică. Să postim după măsura noastră, să ne rugăm după putere, să avem răbdare în lucrarea noastră ascetică și să împlinim faptele bune cu discernământ. Sfântul Isaac Sirul observa: „Prin sporire și prin micșorare intră deopotrivă întunecime în suflet, căci demonii tremură puternic în fața a tot ce-i măsurat. Când nu pot stăvili zelul cuiva prin tot felul de pretexte, ca să-l facă să-și oprească alergarea ori să-și întineze viețuirea, atunci vor lupta împotriva lui prin zelul lui, încărcându-l cu excese ca să-l facă să se prăbușească sub povara lor. Tot ce se face cu măsură se lucrează cu rânduială, dar când cineva trece dincolo de acest hotar, se ivește tulburarea, iar omul tulburat nu mai știe ce face” (Sf. Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, 1, 12, partea a II-a, trad. de diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, Ed. Deisis, 2003, p. 91). Frunzele faptelor ascetice rămân la locul lor atunci când ostenelile noastre sunt măsurate și produc la rândul lor echilibru. Însă, dacă sunt exagerate inutil și făcute din voie proprie, atunci cad și distrug în urma lor și pomul mândru care nu a înțeles că nu prin puterea lui le face pe toate.

Sporirea lucrării noastre

Versetul analizat se încheie cu următoarea făgăduință: „Toate câte va face, vor spori” (Psalmi 1, 3). Sfântul Nicodim Aghioritul afirma: „Cel ce va ajunge la iubirea lui Dumnezeu nu voiește să facă nici un rău, pentru aceasta și în toate mișcările lui este îndreptat de Dumnezeu” (Cuv. Eftimie Zigabenul, Sf. Nicodim Aghioritul, Psaltirea în tâlcuirea Sfinților Părinți, Galați, Ed. Egumenița s.a., p. 67). Practic, fiecare acțiune întreprinsă de un sfânt are o logică aparte, transmite un mesaj, rodește în sufletul celor care îl cunosc și încearcă să-i calce pe urme. Sporirea este un rod al conlucrării cu voia dumnezeiască, un fruct al supunerii desăvârșite a voii sfântului în fața iubirii dumnezeiești. Un simplu cuvânt, o privire încărcată de iubire sinceră, un gest de milostenie, o rugăciune spusă din inimă - toate acestea pot spori astfel la măsuri nebănuite înainte. În încheiere, să ne amintim frumoasa tâlcuire a acestui verset din psalmi de către părintele Agathon, un mare stareț din Patericul egiptean: „A fost întrebat avva Agathon: «Ce este mai mare? Osteneala cea trupească sau păzirea celor dinăuntru?» Iar bătrânul a zis: «Omul este asemenea unui pom; deci, osteneala cea trupească este frunza, iar păzirea celor dinăuntru este roada. Și fiindcă, după ceea ce este scris: (Matei 7, 16), arătat este că pentru roadă este toată osârdia noastră, adică pentru păzirea minții. Dar este trebuință și de acoperământul și podoaba cea de frunze, care sunt ostenelile cele trupești»” (Agathon, 8, în: ***, Patericul egiptean, Alba Iulia, Ed. Reîntregirea, 2003, p. 26).

Citeşte mai multe despre:   Psalmul 1