Rolul episcopului în mărturisirea adevărului

În Omilia 24, Sfântul Grigorie Palama abordează un subiect despre care oferă precizări importante: rolul central al episcopului în misiunea învăţătorească. De-a lungul disputei cu varlaamiţii şi achindiniţii, Sfântul a contestat integritatea atitudinii şi credinţei patriarhului Ioan Calecas. A făcut-o însă

într-un context foarte bine definit, când lucrurile luaseră o turnură evidentă în direcţia ereziei, iar patriarhul nu mai avea capacitatea de a ieşi din jocul politic cu ecouri teologice în care fusese implicat.

În această omilie, precizările aduse de Sfântul Grigorie nu fac decât să îi confirme atitudinea. Episcopii sunt propovăduitorii şi dăruitorii harului primit de la Apostoli. Fiecare episcop este în eparhia sa o candelă, un luminător, "mai presus de lume, care ţine cuvântul vieţii veşnice". Toţi cei care resping şi se rup de "dumnezeiasca succesiune" şi se îndepărtează de Dumnezeu "se predau unor stări ticăloşite şi sunt ajunşi de dezastre felurite". "Aşa cum cineva care aprinde de la o candelă o altă candelă şi de la aceea încă una are necontenită lumină, la fel şi prin punerea mâinilor Apostolilor asupra urmaşilor lor şi de la aceştia la alţii, harul dăruit de dumnezeiescul Duh trece la toate neamurile şi îi luminează pe toţi cei care cred acestora". Episcopii şi preoţii sunt cârmacii corăbiilor duhovniceşti. Într-o imagine plastică, preluată din realităţi ale vremurilor sale, Sfântul Grigorie Palama ne prezintă următoarele: "Corăbiile atârnă clopote transversale, ca să îndepărteze cetaceele care apar adesea în calea lor. Biserica este corabia lui Dumnezeu, având drept clopote dumnezeieştile învăţături, a căror învăţătură alungă fiarele cele rele, adică demonii". Imaginea clopotelor care alungă relele învăţăturii este completată şi de trimiterea la veşmântul liturgic al lui Aaron. Împodobit cu clopoţei frumos sunători, acest veşmânt este, în viziunea Sfântului Grigorie Palama, simbol al vestirilor dumnezeieşti de care se învredniceau preoţii Vechiului Testament. "Navighează pe marea aceasta ca o corabie Biserica lui Dumnezeu şi, în loc de clopote, are pe învăţătorii cei duhovniceşti, ca să îndepărteze, prin sunetele cele sfinte ale învăţăturii lor, fiarele cele din cugetare".

Sfinţenia se dobândeşte prin mărturisire

Să nu uităm că Sfântul Grigorie face aceste consideraţii la câţiva ani buni după ce propriul patriarh, în 1345, îl persecutase. Bineînţeles, patriarhul Calecas a fost condus de motive politice, iar condamnarea Sfântului, urmată de excomunicare, este ecoul poftei de putere a patriarhului, care nu putea pierde nici un prilej pentru a-şi vedea visul împlinit: participarea la conducerea Imperiului. Faptul că patriarhul Calecas s-a rupt din lanţul neîntrerupt al drept-mărturisitorilor episcopi l-a făcut pe Sfântul Grigorie să reacţioneze ferm la devierile de credinţă ale patriarhului (de fapt, erau mai mult fluctuaţii şi inconsistenţe în verticalitatea patriarhului: nu ştim dacă într-adevăr a fost capabil să înţeleagă miza disputei isihaste, transformând totul într-un joc al dorinţelor pătimaşe de putere, adaptate ritmului politic al cetăţii). Sfântul Grigorie este categoric: sfinţenia se dobândeşte prin mărturisire. Mărturisirea în Dumnezeu face cunoscută coerenţa şi legătura neîntreruptă a celor ce mărturisesc faţă de Dumnezeu. Cel ce ascultă pe Dumnezeu şi-şi duce Crucea va moşteni Împărăţia veşnică. În vremuri paşnice, Crucea reprezintă omorârea patimilor şi a dorinţelor. Însă, în timp de prigoană, Crucea reprezintă actul punerii vieţii pentru credinţă. Demnităţile omeneşti nu ne mântuie, iar poziţiile sociale, de orice fel ar fi ele, sunt doar trepte trecătoare care nu pot înlocui nicicum mărturisirea adevărului: "Cel care are dragoste de Dumnezeu rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu întru El, după cum spune şi Teologul cel iubit de Hristos. Şi precum Domnul rămâne întru cel pe care Îl iubeşte, şi cel care-L iubeşte pe Dumnezeu, întru adevăr, face mărturisire potrivită, nestrămutată. Această unire o părăseşte cel care se leapădă de adevăr. Însă cei care mărturisesc, la Judecată vor fi încununaţi şi preamăriţi ca unii care au mărturisit vădit până la sfârşit credinţa lor întru El".

Frica inimii dornice de "pământ"

După cum se poate observa, Sfântul Grigorie nu lasă loc atitudinii duplicitare în actul de mărturisire şi de formulare a adevărului. Este ceea ce Sfântul Nicolae Velimirovici avea să spună peste veacuri: "O inimă prea dornică să se unească cu pământul e plină de frică, iar legătura cu pământul o împietreşte. Cuvântul lui Dumnezeu creşte mai drept în mijlocul furtunii şi al vânturilor, ca brazii pe înălţimi. Dar vânturile şi furtuna îl înspăimântă pe fricos; chiar dacă a primit cuvântul cu bucurie, acum se teme şi-l leapădă, ca să se ţină mai bine de pământul cu care e deprins. Pământul îi dă ceva, la repezeală, pe când rodul cuvântului lui Dumnezeu se lasă aşteptat. Fricosul se nelinişteşte: cum să dau ce am în mână pe nu-ştiu-ce îmi făgăduieşte cuvântul lui Dumnezeu? Cum să dau cioara din mâna mea? Fricosul se îndoieşte de Dumnezeu şi crede pământului, se îndoieşte de adevăr şi crede minciuna. Credinţa, neprinzând rădăcină în inima lui de piatră, se pierde".

Orice adevăr duhovnicesc este din cealaltă lume - lumea duhului, lumea cerească - şi poate fi pătruns numai de vederea, auzul şi înţelegerea duhovnicească. Jocul cu judecăţile de valoare, practicat din plin de patriarhul Calecas, l-a costat ruperea de izvorul cel viu curgător al harului. O opinie se referă întotdeauna la o problemă determinată. Nuanţele şi rezervele pot fi acceptate chiar în formularea adevărului de credinţă. Inconsistenţa şi lipsa de viziune nu fac însă casă bună cu adevărul. Aşadar, "toţi cei care resping şi se rup de "dumnezeiasca succesiune" şi se îndepărtează de Dumnezeu, se predau unor stări ticăloşite şi sunt ajunşi de dezastre felurite", după cum avertizează Sfântul Grigorie.

Credinţă şi credincioşie

Rolul episcopului va rămâne însă pentru totdeauna un rol dinamic, dătător de siguranţă în actul de mărturisire. Cazurile nefericite, precum cel al patriarhului Calecas, au fost mereu corectate de mersul cadenţat şi pururea viu al organismului viu, care este Biserica. Nu putem diminua rolul şi calitatea sacerdotală a episcopilor doar de dragul de a face statistici ale unor episcopi căzuţi din dreapta credinţă. Sfântul Grigorie Palama ne spune că episcopul este învăţătorul şi păstorul, cel care ocupă locul central în eparhia sa. Iar episcopul nu este singurul dator a păstra şi mărturisi adevărul de credinţă. Fiecare credincios trebuie să participe la această mărturisire, mucenicească adesea. Diluarea credinţei nu poate duce decât la dezintegrarea poziţiei fiecăruia dintre cei care se lasă pradă sincretismelor de tot felul. Cineva spunea: "Simpla credinţă despre existenţa lui Dumnezeu, fără un angajament în practicarea ei, este o ficţiune. Doar crezi că crezi! Pentru aceea vin şi încercările lui Dumnezeu, pentru a te verifica tu însuţi în ce măsură crezi, sau poate a şi da dovada celorlalţi de credinţa ta. Credinţa fără credincioşie e moartă, aşa după cum şi relaţiile între oameni se înscriu pe aceleaşi coordonate. O simplă simpatie nu înseamnă şi prietenie. Credincioşia, ca şi prietenia, se încearcă în foc şi în primejdii. Şi credinţa în Dumnezeu va deveni şi credincioşie, atunci când ea va ieşi învingătoare din aceste încercări. Numai atunci vom putea şti dacă Dumnezeu ne va găsi că am fost "robi credincioşi" sau numai părelnici închinători, pentru înşelarea privirilor celorlalţi, sau pentru o bună părere de sine".