Rolul trupului în viaţa duhovnicească

Omul este o unitate a trupului şi a sufletului. Biserica revalorizează trupul în perspectiva acestei viziuni: omul trebuie să tindă întreg către mântuire. Nimic din creaţia lui Dumnezeu nu poate fi exclus de la această tindere, iar singurul lucru cu adevărat rău este păcatul.

Într-o conferinţă prezentată în cadrul Parohiei Ortodoxe Române din Toulouse, Franţa, în luna ianuarie a anului trecut, părintele Marc Antoine Costa de Beauregard a creionat câteva aspecte legate de rolul trupului în viaţa duhovnicească. Expunerea, plecând de la fundamentele reale ale teologiei trupului sfinţit şi îndumnezeit prin Întruparea Mântuitorului, s-a axat pe o actualizare a diferitelor aspecte care ţin de subiectul în cauză.

Omul este un întreg. Orice reflecţie asupra rolului trupului trebuie să plece de la această premisă. Trupul este părtaş la întregul ritm liturgic al Bisericii, harul specific al fiecărei perioade contribuind la redobândirea conştiinţei unităţii psihosomatice. Părintele Marc Antoine a insistat în special asupra faptului că orice act liturgic revalorizează trupul. În special, postul, care nu este un mijloc de mortificare, ci un instrument de redescoperire a fundamentelor ultime care stau la baza fiinţei omeneşti, ajută foarte mult la revalorizare. Se trece de la o viaţă schizofrenică, marcată de sciziunea nenaturală a sufletului şi a trupului, care descompune omul, la o viziune sintetică, oferind o unitate antropologică: Biserica ajută la recompunerea întregului, depăşind barierele false ale lipsei de unitate interioară, şi conduce la integrarea şi asumarea unei realităţi incontestabile: nu există o viaţă independentă a sufletului şi o alta, separată, a trupului. Viaţa sănătoasă, împlinită, este cea care favorizează dezvoltarea şi conştientizarea unităţii dintre trup şi suflet.

Revalorizarea trupului - act liturgic

Viaţa Bisericii nu conduce către ura faţă de trup. Liturghia nu decorporalizează, ci este evenimentul liturgic prin excelenţă care oferă dimensiunile realiste ale percepţiei trupului: pesimismul legat de tot ceea ce ţine de aspectele trupeşti ale vieţii duhovniceşti este transformat în optimism eshatologic, marcat de bucuria învierii: Hristos îl ridică pe om, în întregimea sa, de la moarte la viaţă, de pe pământ la cer, de la păcat la sfinţenie. Sexualitatea însăşi are un rol bine definit în această fugă de decorporalizare. Expresia sexuală a vieţii are o mare importanţă şi asumarea ei în cadrul binecuvântat conduce tocmai către revalorizarea de care aminteam. Trupul îşi găseşte, şi din perspectiva sexualităţii sale, un loc bine definit în ritmul şi viaţa liturgică a Bisericii. De aceea, problematicile sexuale nu pot fi abordate oricum şi oricând, precum nici manifestările acestor expresii nu pot fi concepute la adevărata lor valoare în afara vieţii Bisericii. Ele sunt expresia dragostei între persoane, expresia unei supuneri faţă de voinţa lui Dumnezeu, expresie în acelaşi timp a fecundităţii, dar şi a dragostei comune, a credinţei comune, a aceluiaşi duh de mărturisire, a aceleiaşi viziuni asupra lumii. Cuplul exprimă unitatea într-un singur trup şi suflet, fără confundare. Banalizarea, obiectivarea, prin cultură, televiziune, denaturarea prin pornografie (prezentă cam peste tot) deformează. Biserica face o contrapropunere, mult mai interesantă. Nu e o atitudine de diabolizare a lumii, ci se propune revalorizarea corpului. În viaţa conjugală există un respect reciproc, depăşirea propriilor dorinţe egoiste, ceea ce face din cuplul care şi-a asumat dragostea în faţa lui Dumnezeu un loc binecuvântat de dezvoltare şi revalorizare mutuală a corporalizării liturgice.

Părintele Marc Antoine a abordat şi problema abuzurilor care se întâlnesc de multe ori în viaţa unui cuplu. Soluţia acestor situaţii delicate este înţelegerea atitudinii Bisericii faţă de trup şi sexualitate. Părintele a insistat mult asupra faptului că e necesară evanghelizarea cuplului, cu toate aspectele adiacente: putem vorbi despre o reevanghelizare a concepţiilor legate de sexualitate şi mai ales despre redescoperirea caracterului personal al relaţiilor trupeşti în cuplu. Soţia nu este un obiect al dorinţelor soţului, după cum nici soţul nu este un obiect al dorinţelor partenerei. Fiecare este o persoană, ambii soţi aflându-se într-o comuniune personală, de respect, de aşteptare, de sacrificiu, de renunţare la pseudoaşteptările fantasmagorice. Gândul trebuie să fugă în primul rând la celălalt, la aşteptările lui. De aceea se vorbeşte foarte des în Biserica Ortodoxă despre asceza cuplului. Transfigurarea relaţiilor trupeşti ajută la ieşirea din impasul cotidian al obiectivării extreme a sexualităţii. Credinţa scoate cuplul din acest impas şi oferă o viziune înnoită, care pleacă de la premisa că trupul este, obiectiv vorbind, sfinţit şi transfigurat prin Întruparea lui Hristos.

Păcatul - desconsiderare a trupului, "templu al lui Dumnezeu"

La cuvintele părintelui Marc Antoine voi adăuga câteva remarci ale Sfântului Grigorie Palama, care se încadrează în aceeaşi viziune revalorizatoare a trupului: "Am primit trup, plăsmuire a mâinilor lui Dumnezeu, ca să-l putem face duhovnicesc prin înălţarea către Dumnezeul nostru, iar noi, prin aplecarea către cele pământeşti, am făcut duhul nostru trupesc şi ne-am arătat mai josnici decât trupurile animalelor, care nu au suflet, singuri osândindu-ne şi făcându-ne vrednici de osândă. Căci animalele rămân în acelaşi fel în care s-au născut. Noi însă ne-am făcut netrebnici, din pricină că am devenit călcători de lege şi am schimbat cinstea în necinste. Se apropie de noi, sub chipul aspidei, pofta neînfrânată a trupurilor, şi noi nu fugim cât ne ţin picioarele, adunându-ne în noi înşine, ca prin înfrânare şi necontenită rugăciune către Domnul, cu smerenie, să ne îndepărtăm de aceasta. Ci ne deschidem în faţa ei adâncurile minţii şi primim în noi înşine, cu bucurie, ah, vai de noi, moartea noastră cea veşnică. Când devenim stăpâni peste minte şi raţiune, atunci, de bunăvoia noastră, ne afundăm în adâncul osândirii, din pricina patimilor celor oprite. Şi ne aruncăm cu capul în jos în mlaştină, în noroiul adâncului, în curgerea cea grozavă a mocirlei, adică în viaţa pe care o trăim în mulţimea păcatelor. Ne aruncăm acolo unde suntem loviţi de împunsăturile scorpionilor şi suntem sfâşiaţi de dinţii fiarelor, şi într-atât devenim lipsiţi de raţiune, încât ne bucurăm de răni şi ne dezmierdăm în sfâşieri! Astfel este şi omul: cu mult mai lipsit de raţiune decât animalele, mai de necinste şi mai netrebnic decât toate cele de necinste, pentru că a fost făcut rob trupului, fiind întors la ceea ce este mai rău de patimile acelea pe care ar fi trebuit el să le robească, întorcându-se către cele mai bune. Ba, mai mult, se şi înalţă pe sine şi se mândreşte foarte, gândind că, din pricina patimilor care de fapt îi corup firea, ar avea mai mult decât alţii. Căci i se pare lucru deosebit să poată să se piardă cu totul în plăceri, să aibă mai mult decât îi trebuie, să dispreţuiască, să stăpânească şi să conducă pe alţii. Şi astfel, desfătarea, mândria, bogăţia, slava deşartă se fac stăpâni peste oricine se îndeletniceşte cu acestea".