Rugăciunea isihastă

Sfântul Ioan Casian, Convorbiri, Cartea a Noua, Cap. II-III, în Părinți și Scriitori Bisericești (2022), vol. 21, pp. 319-320

„Desăvârșirea inimii și scopul oricărui monah constă în a ajunge la o stăruință permanentă în rugăciune și, pe cât îi este îngăduit ființei umane fragile, la o netulburată liniște a minții și o veșnică puritate. În această direcție tindem fără încetare, ajutându-ne în întregime atât de lucrarea trupului, cât și de frământarea sufletului. Între cele două țeluri există o legătură inseparabilă și reciprocă. Căci, așa cum edificiul virtuților țintește către desăvârșirea rugăciunii, tot astfel, dacă de vârful acestei zidiri nu au fost toate bine asamblate și legate, cu nici un chip ele nu vor putea să se mențină fixe și stabile. Pe de o parte, fără virtuți nu se poate dobândi și menține această veșnică și neîntreruptă liniște necesară rugăciunii, despre care vorbim; iar pe de alta, nici virtuțile, ca material și temelie, nu pot fi depline dacă nu li se asigură permanent această liniște. De aceea, nu vom fi în stare nici să arătăm cum trebuie puterea rugăciunii, nici să ajungem, fără o discuție pregătitoare, la scopul ei principal, care se atinge prin concursul tuturor virtuților, dacă n-au fost mai întâi luate în considerare și analizate cele ce trebuie înlăturate, precum și cele ce trebuie pregătite în acest scop, sau, potrivit învățăturii din parabola evanghelică (Luca 14, 28-30), dacă n-au fost strânse și orânduite mai dinainte cele necesare la construcția acelui înalt turn spiritual al desăvârșirii noastre. Aceste pregătiri totuși nu vor fi de folos și nu vor îngădui să se așeze deasupra cele ce alcătuiesc culmea desăvârșirii, dacă n-a fost mai întâi curățită și aruncată toată tina viciilor, dacă n-am înlăturat de pe terenul viu și solid al inimii noastre tot molozul și toate gunoaiele, pentru a așeza apoi, ca temelie puternică, acea piatră evanghelică a simplității și smereniei, deasupra căreia să se poată construi acest turn al virtuților, înalt până la cer. O asemenea clădire, oricât de multe vor cădea ploile patimilor, oricât ar lovi-o, ca berbecele de război, valurile puternice ale prigonirilor, oricât de puternică va fi furtuna iscată împotrivă de duhurile vrăjmașe, nu numai că nu se va prăbuși, dar nici măcar nu se va clătina cât de puțin.

Pentru ca rugăciunea să se poată face cu acea căldură și puritate de care are nevoie, se cer avute în vedere și îndeplinite următoarele condiții. Mai întâi, trebuie eliminată total orice îngrijorare de cele trupești. În al doilea rând, să nu fie deloc îngăduită nu doar grija de vreo treabă sau interes pentru ele, ci nici măcar amintirea lor. De asemenea, să nu mai rămână loc pentru defăimare, vorbire deșartă sau flecăreală, neseriozitate, să fie scoasă din temelie înainte de toate tulburarea mâniei și a tristeții, să fie smuls din rădăcină imboldul vătămător al poftei trupești și al arghirofiliei.”