Rugăciunea rostită de Iisus

Sfântul Ciprian, Despre rugăciunea domnească, III, în Părinți și Scriitori Bisericești (1981), vol. 3, p. 465

„Este plăcut și intim pentru Dumnezeu să fie rugat prin cuvintele Fiului Său, să ajungă la urechile Lui rugăciunea alcătuită de Hristos, să recunoască Tatăl cuvintele Fiului Său când noi ne rugăm. Cel ce locuiește în inima noastră să fie și în vocea noastră și, fiindcă-L avem pe El ca mijlocitor către Tatăl pentru păcatele noastre (I Ioan 2, 1), când ne rugăm să ne fie iertate greșelile, să ne exprimăm cu cuvintele mijlocitorului nostru. Căci când va zice: Orice vom cere de la Tatăl în numele Lui ne va da (Ioan 16, 23) cu atât mai ușor dobândim ceea ce cerem în numele lui Hristos, dacă cerem prin rugăciunea formulată de El.”

Sfântul Ciprian, Despre rugăciunea domnească, în Părinți și Scriitori Bisericești (1981), vol. 3, p. 467

„Înainte de toate, învățătorul păcii și propovăduitorul unității n-a voit să se facă rugăciunea de fiecare în mod particular, numai pentru sine. Nu zicem: Tatăl meu, care ești în ceruri și nici Dă-mi pâinea mea astăzi, și nu se roagă fiecare să i se ierte numai lui greșelile, nu spune numai pentru sine să nu fie dus în ispită și să fie mântuit de cel rău. Rugăciunea noastră e publică și comună și, când ne rugăm, nu ne rugăm numai pentru unul, ci pentru tot poporul, fiindcă tot poporul formăm o unitate. Iar Dumnezeul păcii și învățătorul înțelegerii, care a propovăduit unitatea, a voit ca așa cum El a purtat în Sine pe toți, unul să se roage pentru toți.”

Sfântul Ciprian, Despre rugăciunea domnească, II, în Părinți și Scriitori Bisericești (1981), vol. 3, pp. 464-465

„Care rugăciune către Tatăl poate fi adevărată, dacă nu cea care a fost exprimată prin gura Fiului Său, care este El Însuși Adevărul?” 

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Omilia XIX, IV, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, p. 250

„Vezi că îndată a deșteptat luarea aminte a ascultătorilor, amintind, chiar, prin cel dintâi cuvânt al rugăciunii, de toate binefacerile lui Dumnezeu. Cel care numește Tată pe Dumnezeu, prin această singură numire, a mărturisit: iertarea păcatelor, ridicarea pedepsei, dreptatea, sfințenia, răscumpărarea, înfierea, moștenirea, însușirea de frate cu Unul-Născut, dăruirea Duhului. Că nu-i cu putință să numești Tată pe Dumnezeu dacă n-ai dobândit toate aceste bunătăți. Hristos, deci, deșteaptă luarea aminte a ascultătorilor Lui prin două lucruri: și prin vrednicia Celui pe Care îl numesc Tată, și prin măreția bunătăților de care se bucură. Când spune: Care ești în ceruri, nu o spune ca să închidă pe Dumnezeu în cer, ci ca să îndepărteze de pământ pe cel ce roagă și să-l ridice la locurile cele înalte și la locașurile cele de sus. Tot prin aceste cuvinte, ne mai învață să facem rugăciune de obște pentru toți frații. Că n-a spus: Tatăl meu care ești în ceruri, ci: Tatăl nostru, poruncindu-ne să înălțăm rugăciuni pentru toți oamenii și să nu urmărim niciodată folosul nostru, ci totdeauna folosul aproapelui. (...) Ce pagubă avem de pe urma obârșiei noastre de jos, când, de pe urma obârșiei noastre de sus, toți suntem la fel, nimeni nu are ceva mai mult decât altul, nici bogatul mai mult decât săracul, nici stăpânul mai mult decât sluga, nici domnul mai mult decât supusul, nici împăratul mai mult decât ostașul, nici filosoful mai mult decât barbarul, nici înțeleptul mai mult decât prostul? Tuturor ni s-a dăruit aceeași noblețe, învrednicindu-ne pe toți la fel să-I zicem lui Dumnezeu: Tată.”