Sfântul Ioan Casian, Așezămintele mănăstirești, Cartea a IV-a, Cap. 9, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, pp. 145-146 „(...) Necontenit sunt învățați tinerii (monahi din
Rugați-vă neîncetat!
Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre rugăciunea domnească, Cuvântul I, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 29, pp. 404-405
„Şi cine ar putea grăi despre toate cele prin care se amestecă păcatul în multe feluri, sub multe fețe, în viața omenească? Iar pricina nu este alta decât că oamenii nu cer ajutorul lui Dumnezeu în cele pentru care se sârguiesc. Dacă s-ar pune rugăciunea înaintea oricărei lucrări pe care o începem, n-ar afla păcatul intrare în suflet. Căci sădindu-se pomenirea lui Dumnezeu în inimă, sfaturile vrăjmaşului ar rămâne nelucrătoare, pentru că dreptatea s-ar aşeza la mijlocul celor ce se împotrivesc între ei. Rugăciunea opreşte pe plugar de la păcat, înmulțind roadele din pământul puțin, ca să nu mai intre în sufletul lui, odată cu pofta, şi păcatul. La fel îl opreşte pe călător, pe cel ce se pregăteşte de oaste sau de nuntă; la fel, pe fiecare din cei ce pornesc spre vreun lucru oarecare. Fiecare de va începe orice lucru cu rugăciunea îşi va face cu bine drumul spre ceea ce năzuieşte, fără să fie abătut spre păcat, neabătându-i nimic potrivnic sufletul spre vreo patimă. Dar dacă se va preda sârguinței sale, despărțindu-se în întregime de Dumnezeu, numaidecât cel ce se află în afară de Dumnezeu se va afla în ceea ce este potrivnic Lui. Şi se desparte de Dumnezeu cel ce nu se uneşte pe sine cu Dumnezeu, prin rugăciune. Deci aceasta trebuie să o învățăm întâi de la Cuvântul, că trebuie să ne rugăm totdeauna şi să nu ne lenevim (Luca 18, l). Căci prin rugăciune ajunge cineva să fie unit cu Dumnezeu. Iar cel ce este cu Dumnezeu s-a despărțit de vrăjmaşul.”
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, omilia XXX, VI, în Părinți și Scriitori Bisericești (1987), vol. 21, p. 392
„…să nu ne desprindem de Dumnezeu; să stăm necontenit țintuiți în rugăciune; şi ziua, şi noaptea, dar mai cu seamă noaptea, când nu ne tulbură nimeni, când gândurile ne sunt potolite, când este multă linişte, când zgomotul e alungat din cameră, când nimeni nu ne poate bate la uşă, când nimeni nu se apropie de casa noastră, când mintea ne e trează şi poate spune cum trebuie totul Doctorului sufletelor noastre. Dacă fericitul David, care era şi împărat, şi profet, care era înconjurat de atâtea griji, care purta purpură şi diademă, dacă fericitul David spunea: La miezul nopții m-am sculat, ca să Te laud pe Tine pentru judecățile dreptății Tale (Psalmi 118, 62), ce putem face noi, nişte oameni de rând şi fără atâtea griji, când nu facem ce făcea David? David în timpul zilei era hărțuit de multe griji; mulțimea treburilor era mare, turburarea multă, aşa că nu găsea timp potrivit pentru rugăciune; de aceea împăratul, care era prins de atâtea griji, prefăcea în timp de rugăciune timpul de odihnă, timpul pe care alții îl dau somnului, întinzându-se pe aşternuturi moi şi întorcându-se pe o parte şi pe alta; atunci împăratul, cel prins de atâtea griji, prefăcea noaptea în timp de rugăciune şi sta de vorbă îndeosebi cu Dumnezeu; şi făcând rugăciuni curate şi stăruitoare, dobândea ce voia.”