Tertulian, Apologeticul, XVII, 3-5, în PSB, vol. 3, p. 64„Ceea ce face să-L înțelegem pe Dumnezeu este neputința de a-L înțelege. Astfel, puterea măririi Sale face ca pentru oameni El să fie totodată
Să ne oferim pe noi înşine lui Hristos!
„Ieri eram răstignit cu Hristos, azi sunt slăvit împreună cu El. Ieri muream cu El, azi sunt înviat împreună cu El. Ieri eram îngropat cu El, azi sunt înălţat împreună cu El. Dar să-I aducem un dar Celui care a pătimit şi a înviat pentru noi! Poate vă gândiţi că urmează să spun aur sau argint sau ţesături sau pietre strălucitoare şi scumpe, materie pământească trecătoare care rămâne pe pământ şi din care mai mult au cei răi şi sclavii lucrurilor lumeşti şi ai stăpânitorului lumii (diavolul, n.r.). Să ne aducem în dar pe noi înşine, bunul cel mai de preţ pentru Dumnezeu... Să Îi dăm înapoi Imaginii ceea ce este făcut după Imagine, să recunoaştem cinstea, să preţuim Arhetipul, să cunoaştem puterea tainei şi pentru ce a murit Hristos! Să devenim asemenea lui Hristos, de vreme ce şi Hristos a devenit asemenea nouă! Să devenim dumnezei pentru El, din moment ce şi El a devenit om pentru noi! A luat asupra Sa ceea ce este mai rău, ca să ne dea ceea ce este mai bun. A sărăcit, ca noi să ne îmbogăţim din sărăcia Lui (cf. II Corinteni 8, 9). A luat chip de rob (cf. Filipeni 2, 7), ca noi să primim înapoi libertatea. A coborât, ca noi să fim ridicaţi. A fost ispitit, ca noi să învingem. (…) A murit, ca să ne mântuiască. S-a înălţat, ca să ne tragă la El pe noi cei care zăceam jos în prăpastia păcatului. Fiecare dintre noi să îi dea totul...“ (Sf. Grigorie de Nazianz, Predica 1, 4-5)
Minunea mântuirii noastre
„Într-adevăr, s-au petrecut multe minuni în vremea aceea: Dumnezeu a fost răstignit, soarele s-a întunecat şi s-a luminat din nou (căci se cuvenea ca până şi creaturile să sufere împreună cu Creatorul), catapeteasma s-a rupt, sângele şi apa au curs din coasta Sa, sângele a curs ca din om, iar apa a curs ca din ceea ce este deasupra omului, pământul s-a cutremurat, pietrele s-au sfărâmat pentru Piatră, morţii au înviat în credinţa învierii generale de apoi, s-au arătat semne la mormânt şi după mormânt pe care cine oare ar putea să le laude aşa cum se cuvine; însă nici una nu este ca minunea mântuirii mele. Câteva picături de sânge restaurează întreaga lume şi devin pentru toţi oamenii asemenea cheagului pentru lapte, aducându-ne şi legându-ne laolaltă în unitate.“ (Sf. Grigorie de Nazianz, Predica 45, 29)
Hristos a zdrobit moartea şi pe diavol
„Înainte de venirea lui Hristos, moartea se numea moarte (cf. Geneză 2, 17). (…) Nu se numea numai moarte, ci şi iad (cf. Psalmul 48, 16). (…) Acestea erau denumirile sfârşitului nostru mai demult. Dar după ce a venit Hristos şi a murit pentru viaţa lumii, moartea nu se mai numeşte moarte, ci somn şi odihnă. Este limpede că se numeşte odihnă, din ceea ce a spus Hristos: «Lazăr, prietenul nostru, doarme» (Ioan 11, 11). (…) Iată că moartea este numită peste tot somn, iar din acest motiv şi locul se numeşte cimitir [Koimeterion - lat. coemeterium; rom. «cimitir» - are sensul de «loc de odihnă», «dormitor», provenind de la verbul koimao «a se întinde pentru a se odihni», «a dormi», n.r.]. Acest nume ne este de folos şi este încărcat de înţelesuri profunde. (…) Ia aminte încotro te duci: în cimitir; şi când te duci: după moartea lui Hristos, când puterea morţii a fost nimicită. (…)
Hristos l-a zdrobit pe diavol prin cele cu care el a învins. (…) Fecioara, lemnul şi moartea au fost simbolurile înfrângerii noastre. Fecioara era Eva, căci încă nu cunoscuse bărbatul. Lemnul era pomul. Moartea a fost pedeapsa lui Adam. Dar iată, acum dimpotrivă, Fecioara, lemnul şi moartea, acele simboluri ale înfrângerii, au devenit simboluri ale victoriei. Căci în locul Evei este Maria, în locul lemnului cunoştinţei binelui şi răului este lemnul crucii, în locul morţii lui Adam este moartea lui Hristos.“ (Sf. Ioan Gură de Aur, Despre cimitir şi cruce, 1-2)
Cele două învieri ale omului: învierea cu sufletul prin botez şi învierea cu trupul
„Noi am murit de două ori, iar prin urmare se cuvine să aşteptăm o înviere îndoită. Hristos a murit o singură dată, motiv pentru care a şi înviat o singură dată. (…) Adam a murit şi cu trupul şi cu sufletul, a murit şi prin păcat şi prin fire (cf. Geneză 2, 17). Nu a murit în aceeaşi zi şi prin fire, dar a murit prin păcat. Aceasta din urmă este moartea sufletului, iar cealaltă este moartea trupului. (…) Moartea sufletului este păcatul şi pedeapsa veşnică (cf. Matei 10, 28). (…) Hristos a murit o singură dată, fiindcă El nu a păcătuit, ci a murit o dată pentru noi, cu toate că nu era dator să moară, neavând păcat… De aceea, El a înviat dintr-o singură moarte. Însă noi care am murit de două ori, înviem de două ori. Din prima, adică din păcat, am înviat mai înainte, căci am fost îngropaţi cu El în botez şi am înviat cu El prin botez. Prima înviere este izbăvirea de păcate, iar cea de a doua este învierea cu trupul. A dat-o pe cea mai mare, aşteapt-o şi pe cea mai mică! Aceasta este cu mult mai mare decât aceea, căci este cu mult mai mare să fii izbăvit de păcate decât să vezi trupul înviind. De aceea a căzut trupul, deoarece a păcătuit, iar dacă începutul căderii este păcatul, începutul înălţării este izbăvirea de păcat.“ (Sf. Ioan Gură de Aur, Împotriva beţivilor şi despre înviere, 4) (Traducere din limba greacă veche de Corneliu Clop)