Sâmburele zavistiei și lupta cu zâzania

Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, Ediția a VI-a, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2011, pp. 318-319

„Sfântul Paisie poruncea fraților să săvârșească ascultarea rânduită cu mare dragoste, în permanentă tăcere și cu rugăciunea tainică în inimă. Adeseori ieșea și el cu frații la lucru, dându-le tuturor pildă în toate.

Vara, când părinții plecau să lucreze la câmp, mergea și un duhovnic cu dânșii pentru pravila bisericească și pentru spovedania zilnică, de care nimeni nu era scutit.

Când starețul Paisie nu putea să-și cerceteze frații la câmp, fiind departe de mănăstire, le trimitea câte o scrisoare plină de sfaturi duhov­nicești. Iată cum îi învăța pe frați într-una din aceste scrieri:

- Fiilor, păziți-vă de zavistie! Unde este zavistie, acolo nu este Duhul lui Dumnezeu. Stăpâ­niți-vă limba, ca să nu grăiască cuvinte deșarte. Cine își stăpânește limba, își păzește sufletul de întristare. De la limbă vine viața și moartea! Întru toate să aveți smerenie, bunătate și dragoste. Întăriți-vă cu temerea de Dumnezeu, cu amintirea morții și a veșnicelor munci. Rugăciunea lui Iisus să o repetați necontenit. Aduceți lui Dumnezeu jertfă curată, neprihănită, cu bună mireasmă, după creștineasca voastră făgăduință. Aduceți osteneala și sudorile voastre de sânge ca o ardere de tot. Zăduful și arșița zilei să fie pentru voi ca răbdarea mucenicilor...

La chilii, starețul Paisie cerea călugărilor să facă trei lucruri: să citească cuvintele Sfinților Părinți, să practice rugăciunea minții și, după putere, să facă adesea metanii cu lacrimi.

Mărturisirea gândurilor către duhovnici o considera marele stareț temelia vieții duhov­nicești și nădejdea mântuirii pentru toți. De aceea poruncea fraților, mai ales celor începători, să se mărturisească în fiecare seară la duhovnicii lor.

Dacă vreunul din călugări, din lucrarea vrăj­mașului, nu voia să-l ierte pe fratele său până seara, starețul îl îndepărta din sobor, îl oprea să zică Tatăl nostru și nu-l lăsa nici pe pragul bisericii să pășească, până nu se smerea și-și cerea iertare.

Dacă la săvârșirea vreunui lucru se călca vreo poruncă dumnezeiască, starețul poruncea să se părăsească lucrul acela, decât să supere cu ceva pe Dumnezeu.”

(Cuvinte ale sfinţilor români, Pr. Narcis Stupcanu)