Scara virtuților

Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovnicești, omilia XXXVII, 8-9, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 248

„Prima dintre ele este rugăciunea, după ea vin stăpânirea de sine, milostenia, sărăcia și răbdarea. Aceste virtuți, practicate cu dorin­ță și hotărâre, sunt cuvinte interioare pronunțate de Domnul, și Duhul în chip tainic vorbește, de aceea, câte dorește inima, se împlinesc aievea. Iar virtuțile, cu cât se cuprind una pe alta, pe atât se nasc una din alta. Dacă lipsește prima, toate (celelalte) dispar. De asemenea, (dacă lipsește) cea de a doua, (dispar) cele ce-o urmează și așa mai departe. Pentru că (într-adevăr), cum să se roage cineva fără să fie mișcat de Duhul? (...) Cum să fie răbdător acela care (vrea) să se stăpânească fără rugăciune și fără ajutorul (Duhului)? Cum se va milostivi de cel flămând și de cel ce-l nedreptățește acela care nu se stăpânește în toate? Cel ce nu este milostiv, nici sărac de bunăvoie nu poate fi.”

Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre rânduiala cea după Dumnezeu (a vieții) și despre nevoința cea ade­vărată, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 29, pp. 476-477

„Iar despre părțile virtuții, pe care adică trebuie să o socotim mai mare și să o îngrijim înaintea altora, nu se poate vorbi. Căci se țin la un loc, având aceeași cinste, și conduc pe cei ce se folosesc de ele spre vârf, întărindu-se unele pe altele. Simplitatea se dă pe sine ascultării, iar ascultarea, credinței; aceasta, nădejdii, iar nădejdea, dreptății; aceasta, slujirii, iar slujirea, smereniei. Iar de la aceasta luând putere blândețea, își arată rodul în bucurie; iar bucuria, în dragoste și dragostea, în rugăciune. Și așa, atârnând unele de altele și ținându-l atârnat pe cel ce le are, îl urcă spre vârful Ce­lui dorit, precum, dimpotrivă, viclenia îi coboară pe prietenii ei, prin părțile ei proprii, spre ultima răutate. Dar trebuie să stăruim cel mai mult în rugăciune. Căci aceasta este ca un vârf al virtuții. Prin ea cerem și celelalte virtuți de la Dumnezeu, cu care comunică și se unește, prin sfințenie tainică și prin lucrare duhovnicească și prin simțire negrăită, cel ce stăruie în rugăciune. Căci cel ce a luat prin aceasta Duhul ca ajutor și călăuzitor arde de dragostea Domnului și se înfierbântă de dorul Lui, neaflând saturare de rugăciune, ci pururea arzând de dragostea Celui bun și hrănind sufletul cu avânt...”

Sfântul Ioan Casian, Așeză­min­tele mânăstirești, Cartea a IV-a, Cap. 43, în Părinți și Scriitori Bise­ricești (1990), vol. 57, p. 162

„Începutul mântuirii noastre și al priceperii este, după Scriptură, frica de Dumnezeu (Pilde 9, 10). Din frica de Dumnezeu se naște căința mântuitoare. Din căința ini­mii pornește dezlipirea de bunuri, adică sărăcia de bunăvoie și dis­pre­țul pentru toate bogățiile. Din sărăcie izvorăște umilința. Din umilință decurge mortificarea vrerilor. Prin mortificarea vrerilor sunt stârpite din rădăcină și sleite toate patimile. Prin alungarea patimilor se dezvoltă și cresc virtuțile. Prin creșterea virtuților se do­bân­dește curățenia inimii. Prin curățenia inimii se ajunge la desăvârșirea dragostei apostolice.” 

(Pr. Narcis Stupcanu)