Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovnicești, omilia XL, 7-8, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 254 „Întrebare: Cum pot să coexiste în inimă două elemente
Sfaturi pentru o viață curată
Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic, 10-12, în Filocalia (2008), vol. 1, pp. 314-315
„Când facultatea impulsivă (mânia) a sufletului se pornește împotriva patimilor, trebuie să știi că este vreme de tăcere, căci este ceas de luptă. Iar când vede cineva că starea aceasta de neliniște a ajuns la liniște fie prin rugăciune, fie prin milostenie, să se lase mișcat de dragostea cuvintelor, asigurând însă prin legăturile smeritei cugetări aripile minții. Căci până nu se smerește cineva foarte prin disprețuirea de sine, nu poate grăi despre măreția lui Dumnezeu.
Cuvântul duhovnicesc păstrează sufletul celui ce-l grăiește pururea neiubitor de slavă deșartă. Căci mângâind toate părțile sufletului prin simțirea inimii, îl face să nu mai aibă trebuință de slava de la oameni. De aceea îi păzește pururea cugetarea fără năluciri, prefăcând-o întreagă în dragoste de Dumnezeu. Dar cuvântul înțelepciunii lumești îl îndeamnă pe om pururea spre iubirea de slavă. Căci neputând mângâia și satisface pe cei ce-l grăiesc prin experiența simțirii, le dăruiește plăcerea laudelor, fiind el însuși o plăsmuire a oamenilor iubitori de slavă. Vom cunoaște deci fără rătăcire această înrâurire a cuvântului lui Dumnezeu, dacă vom cheltui ceasurile când nu grăim, în tăcere lipsită de griji și în pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu.
Cel ce se iubește pe sine nu poate iubi pe Dumnezeu. Dar cel ce nu se iubește pe sine, din pricina bogăției covârșitoare a iubirii lui Dumnezeu, Îl iubește pe Dumnezeu, fiindcă unul ca acesta nu caută niciodată slava sa, ci pe a lui Dumnezeu. Căci cel ce se iubește pe sine caută slava sa. Iar cel ce iubește pe Dumnezeu iubește slava Celui ce l-a făcut pe el. Fiindcă e propriu sufletului simțitor și iubitor de Dumnezeu să caute, pe de o parte, slava lui Dumnezeu în toate poruncile pe care le împlinește, iar pe de alta, să se desfăteze întru smerenia sa. Căci lui Dumnezeu I se cuvine slavă pentru măreția Lui, iar omului smerenie, ca prin ea să ajungem să fim ai lui Dumnezeu.”
Sfântul Clement Romanul, Epistola către Corinteni (I), Cap. XIII-XVI, 1-2, în Părinți și Scriitori Bisericești (1979), vol. 1, pp. 52-54
„Să ne smerim, așadar, fraților, lepădând orice mândrie, îngâmfare, neînțelepciune și furie și să facem ceea ce este scris. Că zice Duhul cel Sfânt: Să nu se laude cel înțelept cu înțelepciunea lui, nici cel tare cu tăria lui, nici cel bogat cu bogăția lui; ci cel ce se laudă în Domnul să se laude, să-L caute pe El și să facă judecată și dreptate (Ieremia 9, 22-23). Mai ales să ne aducem aminte de cuvintele Domnului Iisus, pe care le-a grăit, învățând blândețea și îndelunga răbdare. Că așa a zis: Miluiți, ca să fiți miluiți; iertați, ca să vi se ierte; precum faceți, așa vi se va face; precum dați, așa vi se va da; precum judecați, așa veți fi judecați; precum vă purtați cu blândețe, așa se vor purta și alții cu blândețe cu voi; cu ce măsură veți măsura, cu aceea vi se va măsura (Matei 5, 7 ș.a.). Cu această poruncă și cu aceste îndemnuri să ne întărim pe noi înșine, ca să ne purtăm cu smerenie, supunându-ne sfintelor Lui cuvinte. Că zice cuvântul cel sfânt: Spre cine voi privi, dacă nu spre cel blând și liniștit, care tremură de cuvintele Mele? (Isaia 66, 2).
Este, dar, drept și cuvios, bărbați frați, să ne supunem mai degrabă lui Dumnezeu decât să urmăm acelora care din mândrie și din dorință de răzvrătire s-au făcut conducători ai ticăloasei invidii. Că vom suferi nu mică pagubă, ci mai degrabă mare primejdie, dacă ne vom pleca orbește oamenilor, care ațâță la ceartă și răscoală, ca să ne înstrăineze de ceea ce este bine. Să fim buni cu noi înșine, potrivit milostivirii și dulceții Creatorului nostru. Că este scris: Cei buni vor moșteni pământul și cei fără răutate vor rămâne pe el (Pilde 2, 21).
(...) Să ne lipim, așadar, de cei care cu evlavie fac pace, nu de cei care voiesc pace cu fățărnicie. Că spune Scriptura undeva: Poporul acesta cu buzele Mă cinstește, dar inima lui este departe de Mine (Matei 15, 8). Și iarăși: Cu gura lor binecuvântau, iar cu inima lor blestemau (Psalmi 61, 4). Și iarăși zice: L-au iubit cu gura lor, dar cu limba lor L-au mințit, inima lor nu era dreaptă cu El și nici nu s-au încrezut în testamentul Lui (Psalmi 77, 40-41). De aceea mute să fie buzele cele viclene, care grăiesc împotriva dreptului fărădelege (Psalmi 30, 18). Și iarăși: Pierde-va Domnul toate buzele cele viclene, limba cea lăudăroasă, pe cei ce spun: «Limba noastră o vom mări, buzele noastre la noi sunt. Cine este Domnul nostru?» Pentru necazul săracilor și pentru suspinul săracilor, acum Mă voi scula, zice Domnul, și le voi aduce mântuire. Și le voi vorbi pe față (Psalmi 11, 3-5).
Hristos este al celor smeriți, nu al acelora care se ridică mai presus de turma lui. Sceptrul măreției lui Dumnezeu, Domnul Iisus Hristos, n-a venit cu zgomotul mândriei, nici al îngâmfării, deși putea, ci smerindu-se, precum a spus despre El Duhul cel Sfânt.”
(Cuvânt patristic, Pr. Narcis Stupcanu)