Sfaturi pentru o viață morală

Sfântul Antonie cel Mare, Învățături despre viața morală, 87-90; 107-110, în Filocalia (2008), vol. 1, pp. 24; 27

„Cel într-adevăr om se silește să fie evlavios. Iar evlavios este cel ce nu poftește cele străine. Și străine sunt omului toate cele create. Pe toate le disprețuiește, așadar, ca unul ce este chip al lui Dumnezeu. Iar chip al lui Dumnezeu se face omul când viețuiește în chip drept și plăcut lui Dumnezeu. Însă nu e cu putință să se facă aceasta de nu se va lepăda de toate cele din lume. Iar cel care are minte iubitoare de Dumnezeu știe tot folosul sufletesc și toată evlavia ce se naște din ea. Bărbatul iubitor de Dumnezeu nu învinuiește pe nimeni pentru păcatele sale. Iată semnul sufletului care se mântuiește.

Unii se străduiesc să câștige bogăția vremelnică cu orice preț și iubesc faptele păcatului, nevrând să știe că vine moartea și-și vor pierde sufletul. Ei nu urmăresc, ticăloșii de ei, ce le este de folos și nu se gândesc la ce păti­mește omul după moarte din partea păcatului.

Păcatul este patimă a materiei; însă nu Dumnezeu este pricina pă­catului, ci El a dat omului cu­noș­tință, pricepere și puterea de a deosebi între bine și rău și voie liberă. Ceea ce naște păcatul este negrija și trândăvia oamenilor. Răul nicidecum nu e pricinuit de Dumnezeu; ci prin alegerea de bunăvoie s-au făcut dracii răi, ca și cei mai mulți dintre oameni.

Omul care viețuiește în evlavie nu îngăduie păcatului să i se furișeze în suflet. Iar lipsind păcatul, nici primejdia, nici vătămarea nu sunt în sufletul acela. Pe unii ca aceștia nu-i stăpânește nici dracul întunecat, nici soarta. Căci Dumnezeu îi izbăvește pe aceștia de rele și ei petrec nevă­tămați, ca unii ce au ajuns întocmai ca Dumnezeu. Dacă pe un atare om îl laudă oamenii, el râde în sine de cei ce-l laudă; dacă-l grăiesc de rău, nu se apără față de cei ce îl defăimează, nici nu se mânie împotriva ocărilor.

(...) Prin trup omul este muritor. Dar prin minte și cuvânt, nemuritor. Tăcând înțelegi, și după ce ai înțeles, grăiești. Căci în tăcere naște mintea cuvântul. Și rostind cuvânt de mulțumire lui Dumnezeu, îți lucrezi mântuirea. Cel ce vorbește fără socoteală nu are minte, căci grăiește fără să înțeleagă ceva. Cercetează, dar, ce-ți este de folos să faci pentru mântuirea sufletului.

Cuvântul care are înțeles și este folositor sufletului este dar al lui Dumnezeu. Iar vorba cea de­șartă care caută să măsoare cerul și pământul, mărimea soarelui și depărtarea stelelor, este o născocire a omului care se ostenește în deșert. Căci, căutând cele ce nu folosesc la nimic, oste­nește în zadar, ca și cum ar vrea să scoată apă cu ciurul. Deoarece este cu neputință oamenilor a afla acestea.

Nimeni nu vede cerul, căci nu poate să înțeleagă cele dintr-însul fără numai omul care se îngrijește de viața virtuoasă și înțelege, și preamărește pe cel ce l-a făcut pe el spre mântuirea și viața omului. Căci bărbatul iubitor de Dumnezeu știe singur că nimica nu este fără Dumnezeu și că El este pretutindeni, și întru toate, ca Unul ce este nemărginit.”

(Pr. Narcis Stupcanu)