Sfinţii şi puterea

Chiar şi fără să vrem ne lovim cu toţii zilnic de calităţile lumii în care trăim: stridentă, maladivă şi confuză în acelaşi timp. Vieţuim ca martori ai trecerii printr-o mare răvăşire exterioară, văzută, dar mai ales printr-una lăuntrică, nevăzută. Iar sentimentul care te încearcă în faţa presiunii exercitate de evenimentele cotidiene asupra propriei persoane este greu de descris.

Uneori simţi un fel de cleşte uriaş care te striveşte, alteori o mocirlă fără margini în care te scufunzi, iar câteodată pare că prezenţe străine îţi invadează spaţiul sufletesc cel mai intim într-o asemenea măsură încât, cel puţin pentru o perioadă, nu mai poţi face distincţie între ceea ce ţine de personalitatea proprie şi de tumultul vocilor, al ideilor şi al simțămintelor mulţimilor. Astfel şi în nenumărate alte moduri înrâureşte duhul lumii asupra sufletelor noastre. Şi, indiferent dacă vine ca un tăvălug sau viclean şi pe nesimţite, duhul lumii posedă o deosebită forţă.

Ei bine, în acest peisaj, lumea îţi cere pentru orice eveniment un răspuns. Îţi solicită ca mintea să intre într-un proces de interpretare a evenimentelor. Dar evenimentele lumii sunt fluviu! Aşa se face că specific duhului lumii este că ne vrea cu mintea uneori fermecată de şuvoi, iar alteori captivată prin forţă, sugerându-ne că prin asta nouă ne pasă, că ne implicăm în viaţa lumii, că slujim omenirea etc. Seducătoare lozincă!

În faţa acestui tumult îţi vine în mod firesc gândul: eu nu ştiu cum să fac faţă lumii. Mi-ar fi de folos un model. Ia să văd, de pildă, cum se raportau sfinţii la lume, ce relaţie aveau cu ea. Şi ce vedem la ei? La o primă privire observăm existenţa a două categorii de sfinţi: unii care sunt cu totul retraşi din lume, iar alţii care sunt într-o oarecare măsură implicaţi în viaţa cetăţii. Însă aceasta este numai o impresie, numai o aparenţă, pentru că în realitate toţi sfinţii, fără excepţie, sunt despărţiţi de lume. Oricât de vizibili ar fi ei în viaţa cetăţii, inima lor este dezlipită de lume şi de toate tentaţiile ei şi lipită de Dumnezeu. Ei vieţuiesc în lume nu pentru vreun lucru sau pentru putere, ci pentru a face voia Domnului.

Dar ce vom spune, de pildă, despre faimoasele dispute ale Sfântului Ioan Gură de Aur cu puterea lumească? E bine de ştiut aici că Sfântul Ioan, ca şi toţi cei asemenea lui, a intrat în conflict cu exponenţii stăpânirii pământeşti - chiar şi cu împăraţii! - nu din dorinţa de a împărţi cu ei puterea, ci din două mari motive. Mai întâi, pentru că stăpânirea seculară încercase să-l atragă la o împărţire a puterii, şi al doilea, întrucât i-a fost respinsă oferta, drept ripostă, puterea statală începuse să emită pretenţii asupra autorităţii ierarhice în Biserică. În ambele cazuri sfântul a răspuns prin aceeaşi respingere a lumescului şi alipire de Dumnezeu. Ar fi demn de consemnat şi faptul că această atitudine a sfântului, ce poate părea radicală, a fost şi cea mai de folos poporului; doar aşa a slujit cu adevărat turma, doar aşa a contribuit la limpezirea lucrurilor. O acaparare a puterii lumeşti ar fi adus poate avantaje materiale pentru el şi creştinii din Constantinopolul vremii sale, dar gestul acesta, fiind o înlocuire a adevărului cu falsul, ar fi însemnat o ireparabilă păgubire duhovnicească a creştinilor. Iar acest fals ar fi erodat nu doar credinţa, ci şi pacea sufletelor creştinilor.

De aceea sfântul nu urmăreşte în nici un fel puterea lumească. Ba chiar se roagă Domnului, precum Sfântul Efrem Sirul, să nu fie ispitit vreodată de ea: „Duhul iubirii de stăpânire nu mi-l da mie!” Pentru că, doar vieţuind după Hristos, adică întru nelumesc, sfântul poate dobândi acea forţă duhovnicească prin care ajută omenirea, iar nu prin vreo implicare în cadrele puterii lumeşti.
Acest fapt reiese, de altfel, şi din cunoscutele definiţii date monahului care, după Evagrie Ponticul, este: „Despărţit de toţi şi unit cu toţi. Despărţit de lume şi rugător pentru lume”. De aici se vede cuprinderea universală pe care o are perspectiva nelumească a sfântului. Adică sfântul reuşeşte prin rugăciune să sprijine lumea şi chiar să o schimbe mai mult decât prin orice mijloc secular.

Iată de ce cred că atitudinea sfântului faţă de lume - pe care doar am schiţat-o aici - ar putea aduce astăzi o necesară limpezire, atât în viaţa cetăţii, cât mai ales în inima fiecăruia dintre noi, întrucât prin pilda lui se vădeşte că stăpânirea lumească e doar o trecătoare înşelăciune, în vreme ce lepădarea ei îţi aduce adevărata putere.

Şi poate că acesta e sensul răspunsului dat de părintele Stăniloae la una dintre întrebările esenţiale ce i s-au pus la începutul anilor 90: „Care este, părinte, prioritatea noastră ca Biserică şi ca neam?” Iar răspunsul părintelui a fost fără echivoc: „Să producem sfinţi!”