Slava deșartă și dedesubturile ei

Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul al XXII-lea, 125-126, Editura Cuvântul Vieții, București, 2020, pp. 270-272

„Nu da ascultare acelui mincinos vânturător de vorbe care te sfătuiește să descoperi virtuțile tale celor ce te aud pentru folosul acelora: Pentru că ce va folosi omului dacă va câștiga lumea întreagă, iar «sufletul» său va pierde (Matei 16, 26). Nimic nu poate povățui spre bine pe privitor precum purtarea și cuvântul smerit și neprefăcut, căci unul ca acesta vine în ajutor și altora, spre a nu se trufi niciodată. Oare ar putea fi pe lume un folos mai mare decât acesta? Unul dintre cei cu darul vederii cu ochii duhului a însemnat și a povestit tot ce văzuse: «Odată, când țineam o adunare cu frații, spunea el, veniră și doi diavoli, cel al slavei deșarte și cel al mândriei, și se așezară unul în dreapta și altul în stânga mea. Și cel dintâi, al slavei deșarte, mă împunse cu degetul în coastă, îndemnându-mă să vorbesc despre vreo vedenie sau despre vreo ispravă pe care să o fi săvârșit eu în pustie. Și, pe când mă descotoroseam eu de el zicându-i: Întoarcă-se înapoi și să se rușineze cei ce-mi voiesc mie rele (Psalmi 39, 20), numai iată că cel din stânga îmi șopti la ureche: Bravo! Bine, mare ispravă făcuși, că biruiși pe maica mea, cea atât de nerușinată! Atunci eu, luând îndată stihul început, i l-am azvârlit drept în față zicând: Întoarcă-se îndată rușinați cei ce-mi zic mie: Bine, bine făcuși. Întrebându-l eu pe acela în ce chip slava deșartă este maica mândriei, el mi-a răspuns: Laudele înalță și umflă. Sufletul, când se înalţă, îl cuprinde mândria, îl înalță până la nori și-l coboară până în adâncuri (Luca 10, 15). Este și o mărire care vine pe neașteptate de la Domnul: cei ce Mă preamăresc pe Mine îi voi preamări (I Regi 2, 30) și mai este și o altă prăsilă, însă din diavolească zavistie: Vai vouă, zice, când toți oamenii vor zice de bine de voi (Luca 6, 26). Pe cea dintâi o vei cunoaște limpede când vei fugi de ea cu scârbă, socotind-o pe ea și toate meșteșugurile ei o nenorocire, și, când oriunde te vei duce, îți ții purtarea ta ascunsă, iar pe a doua când, săvârșind orice lucru pentru a fi văzut de oameni (Matei 6, 5), necuratul ne va insufla în minte să ne împopoțonăm cu virtutea ce avem, spunându-ne: Așa să strălucească lumina noastră  înaintea oamenilor, încât să vadă faptele noastre cele bune (Matei 5, 16). Mărirea pe care nu o caut vine de la Dumnezeu, iar aceea pe care o vânez, de la diavolul». Domnul împinge adesea pe cei cuprinși de slava deșartă la disprețuirea slavei deșarte prin vreo rușinare întâmplătoare. Începutul disprețuirii slavei deșarte este paza gurii și dorul de ne­cinstire. Treapta de mijloc este curma­rea tuturor gândurilor care ațâță slava deșartă, iar sfârșitul, dacă, înadevăr, este un sfârșit al unei asemenea prăpăstii, este a săvârși cu nepăsare, în fața multora, fapte care pun necinstea în lucrare. Nu-ți ascunde rușinea pentru frica de a nu da altuia pricină de poticnire!” 

Sfântul Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutății, Despre slava deșartă, în Filocalia (2008), vol. 1, pp. 118-119

„A șaptea luptă o avem împotriva duhului slavei deșarte. Patima aceasta este foarte felurită și foarte subțire, și nu o bagă de seamă ușor nici însuși cel ce pătimește de dânsa. Atacurile celorlalte patimi sunt mai vădite și de aceea e mai ușoară oarecum lupta cu dânsele, căci sufletul cunoaște pe potrivnicul său și îndată îl răstoarnă prin împotrivirea cu cuvântul și prin rugăciune. Dar păcatul slavei deșarte având multe înfățișări, precum s-a zis, este greu de biruit. El încearcă să săgeteze pe ostașul lui Hristos prin orice îndeletnicire, prin glas, prin cuvânt, prin tăcere, prin lucru, prin priveghere, postiri, rugăciune, citire, liniște, până și prin îndelunga răbdare. Pe cel ce nu izbutește să-l amăgească spre slava deșartă prin scumpetea hainelor, încearcă să-l ispitească prin îmbrăcămintea proastă și pe cel ce nu l-a putut face să se îngâmfe prin cinste, pe acela îl duce la nebunie prin așa-zisa răbdare a necinstei; iar pe cel ce nu l-a putut împinge la slava deșartă pentru destoinicia în cuvânt, îl amăgește prin tăcere, făcându-l să-și închipuie că a dobândit liniștea. Dacă n-a putut moleși pe cineva prin belșugul bucatelor, îl slăbănogește prin postul pe care îl ține de dragul laudelor. Scurt vorbind, tot lucrul, toată îndeletnicirea dau prilej de război acestui drac viclean. Pe lângă acestea el îl face pe monah să se gândească și la preoție. Îmi aduc aminte de un bătrân, pe când petreceam în pustia sketică. Ducându-se acesta la chilia unui frate spre cercetare, apropiindu-se de ușă l-a auzit grăind. Și socotind bătrânul că citește din Scriptură a stat să asculte, până ce a simțit că fratele își ieșise din minte din pricina slavei deșarte și se hirotonisise pe sine diacon, făcând tocmai otpustul celor chemați. Deci cum a auzit bătrânul acestea, împingând ușa a intrat și întâmpinându-l fratele i s-a închinat după obicei și ceru să afle de la el dacă de multă vreme așteaptă la ușă. Iar bătrânul i-a răspuns în glumă, zicând: «Acum venii, când făceai tu otpustul celor chemați». Auzind fratele acestea, a căzut la picioarele bătrânului, cerându-i să se roage pentru dânsul ca să se izbăvească de rătăcirea aceasta. Am amintit aceasta vrând să arăt la câtă nesimțire duce dracul acesta pe om. Drept aceea, cel ce vrea să se lupte desăvârșit și să ia cununa dreptății desăvârșite să se străduiască în toate chipurile să biruie această fiară cu multe capete. Să aibă pururi înaintea ochilor cuvântul lui David: Domnul a risipit oasele celor ce plac oamenilor (Psalmi 52, 7). Deci nimic să nu facă uitându-se după lauda oamenilor, ci numai răsplata lui Dumnezeu o caute. Să lepede necontenit gândurile care vin în inima lui și îl laudă, și să se disprețuiască pe sine înaintea lui Dumnezeu. Căci numai așa va putea, cu ajutorul lui Dumnezeu, să se izbăvească de duhul slavei deșarte.”

(Cuvânt patristic, Pr. Narcis Stupcanu)